Părintele Gherasim Iscu sau vocația mărturisirii

Viața părintelui Gherasim Iscu ni se înfățișează ca o icoană-prăznicar. Pe margini, privim scenele miniaturale, meșteșugit zugrăvite, din viața sa de mărturisitor luminos al lui Hristos. În interior, imaginea este plină de duhul puternic al unui om care şi-a închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui.

În primii ani de viaţă, sufletul fraged al viitorului monah mărturisitor a primit de la părinții săi, Grigore și Elena, învățătura creștină, aceasta fiindu-i înveliș spiritual, cald și ocrotitor, dar și drum destinal. Nu peste mulți ani va păși pe calea monahală, devenind, la început, fratele Grigore, în Mănăstirea Bogdana. În paralel, aprofundează studiile teologice: în 1928 absolvă Seminarul la Mănăstirea Neamț, iar mai târziu pe cel de la Cernica. Urmează, pe traseul său existențial, anii stu­denției, petrecuți la Facultatea de Teologie din București, pe care o va absolvi abia în 1942, din cauza vitregiei vremurilor.

Slujire şi misiune pentru aproapele

Alte „ferestre” îi deschid privitorului perspective noi de înțe­le­gere asupra biografiei părintelui Gherasim: tunderea în monahism și hirotonia sa ca ieromonah, care au avut loc în anul 1932; ridicarea sa la treapta de stareț al Mănăstirii Arnota, pe 15 aprilie 1937; nevoința sa pentru reclădirea mănăstirii mistuite de incendiu, apoi anul în care a răspândit credința creștin-ortodoxă în Transnistria (1942-1943), ctitorind biserici, păstorindu-i pe credincioși, fiindu-le celor mici dascăl și profesor de religie. Apoi îl vedem pe părintele Gherasim stareț al Mănăstirii ­Tismana, pe care avea să o refacă, redându-i chipul și menirea de lăcaș sfânt, după ce o bună bucată de vreme fusese transformată în loc de pedeapsă și surghiun, temniță rece și cruntă.

Zbuciumul vieţii în condiţii de prigoană 

Urmează alte scene care iradiază o lumină din ce în ce mai caldă, mai intensă, iar în ea vedem mai limpede, mai precis conturat chipul părintelui de mărturisitor neclintit al lui Hristos: arestarea sa, orchestrată de comuniștii atei pentru vina de a-i fi adăpostit și hrănit pe românii din Mișcarea Națională de Rezistență, anchetele diabolice pe care le-a îndurat demn, plin de curaj, fără să-i trădeze pe luptătorii din rezistență. Alte firide săpate în timp ne relevă supliciile prin care a trebuit să treacă martorul lui Hristos, ­Gherasim de la Tismana, în bolgiile iadului comunist: torturile și batjocurile la care va fi supus, printre ele, dezbrăcarea cu forța de haina monahală. În adâncurile întunericului comunist, în acel loc al deznădejdii și al morții fizice și spirituale, părintele Gherasim va aprinde în inimile fraților săi de suferință candela nestinsă a ­Rugăciunii lui Iisus. Un apropiat al său, Ioan Ianolide, nu a lăsat să se piardă în uitare faptele sale alese, de milostenie duhovnicească, lăsându-ne rânduri miș­cătoare ca acestea: „Prezența lui în sanatoriu (la Târgu Ocna) se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși. Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui expe­riență mistică. (...) Nu negăm nici o clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma părintelui Gherasim”.

Supliciile din lagărele comuniste

Nu doar credința de granit, curajul leonin, rectitudinea morală și generozitatea mergând până la sacrificiul de sine îi vor împodobi cu virtuți chipul de mărturisitor al lui Hristos: la Canal, părintele va cunoaște munca istovitoare, de 16 ore pe zi, găsind resurse fizice și sufletești să vină în ajutorul celor care nu rezistau la condițiile draconice, de exterminare, impuse de comuniști. Va cunoaște și adâncul smereniei (paznicii lagărului de muncă îl vor umili, punându-l să curețe closetele). Tot în acel cumplit loc, în care mulți își vor cunoaște sfârșitul, minunatul stareț de la Tismana li se va alătura preoților care săvârșeau Sfânta Liturghie, ignorând primejdia morții și a suferințelor felurite, fără de sfârșit. Fiindcă diavolul avea și aici slugi vigilente: „turnătorii” erau deranjați că părintele spovedea și împărtășea pe orice suflet care dorea să se unească cu Domnul nostru Iisus Hristos. Nu o dată părintele a fost băgat la izolator, schingiuit, supus regimului de teroare, ca urmare a dela­țiunilor făcute împotriva sa.

Într-o altă secvență iconografică îl vedem pe părintele Gherasim în camera 4 din spitalul-penitenciar Târgu Ocna. A fost adus aici, bolnav de TBC, din cauza condițiilor inumane la care fusese expus - foame mistuitoare, muncă istovitoare, torturi și umilințe pe care doar Dumnezeu le știe. Având sub ochi exemplul său viu de jertfelnicie neobosită, în inima generalului Todirescu (Robescu) - fostul comandant al Jandarmeriei din vremea guvernării regelui Carol al II-lea și al celei antonesciene, se trezește la viață credința în Hristos.

Iertarea prigonitorilor

Ca mulți slujitori aleși ai lui Dumnezeu, părintele Gherasim Iscu și-a cunoscut dinainte sfâr­șitul vieții pământești. Ultimul act al vieții sale pline de tragism avea să pună în lumină culmile sfințeniei pe care le atinsese: iertarea prigonitorilor săi. Un alt sfânt contemporan, Siluan Athonitul, cel care într-un moment de adâncă deznădejde L-a văzut aievea pe Domnul nostru Iisus Hristos, notează undeva, în scrierile sale, că iertarea vrăjmașilor este semnul nemincinos că în inima unui om sălășluiește Duhul Sfânt. Era ziua Nașterii Domnului, din anul 1951. Sleit de puteri, Gherasim le cere camarazilor de sufe­rință să îl ducă la patul lui Vasilescu, fostul său torționar care îl chinuise la Poarta Albă. Cu plămânii plini de caverne, acesta își aștepta sfârșitul iminent. Părintele Serafim îi ascultă spovedania, îl împărtășește cu preacuratul Trup și preacinstitul sânge al Mântuitorului, îl sărută... Amândoi, victimă și călău, aveau să pornească împreună, în această noapte sfântă, spre tărâmul încărcat de lumină, bucurie și viață nestricăcioasă. Încă nu părăsise cu totul această lume, dar sufletul părintelui Gherasim deja se veselea de cântările cetelor îngerești.

Aşteptarea trecerii în sinaxar

Cunoscând virtuțile părintelui Gherasim Iscu și viața sa exemplară, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române are în vedere studierea dosarului pentru canonizarea sa, eveniment mult aș­teptat de toți creștinii din România, care au evlavie la mărturisitorii care și-au dovedit credința și vrednicia în temnițele comuniste.

Profilul spiritual al starețului Gherasim de la Tismana, chip al iertării hristice, a fost descris în cuvinte vii, mișcătoare, de prietenul său, Aurel Constantin Dragodan. Doar cine a cunoscut dorul neostoit de cei dragi, frigul muș­cător, foamea sălbatică, mizeria dezumanizantă putea să înțeleagă valoarea darurilor pe care părintele Gherasim le împărțise cu atâta dărnicie semenilor săi urgisiți. Cu o deosebită frumuseţe scrie Constantin Dragodan despre ­părintele Gherasim în poemul său „Plecarea părintelui Gherasim”:

„Cu fața de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt ­bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Și-acum doar o piele-i înfășură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii, neîntrerupt:

«Doamne, Iisuse Hristoase, mi­luiește-mă pe mine, păcătosul!»

În noaptea aceasta, din temniță gândul ne zboară

Prin neaua Crăciunului dalb să colinde-amintirea.

Pe mucede paie Părintele ­Gherasim trage să moară,

E grea răsuflarea, sleită privirea.

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav

Ioan și Valeriu și-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viața mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut ­căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o liniște grea.

Doar aripi de îngeri în jur ­fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copiii cântau un cântec de stea,

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.”