Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Părintele și fiul duhovnicesc în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog

Părintele și fiul duhovnicesc în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Nicușor Deciu - 29 Sep, 2022

În Ortodoxie, tema părintelui duhovnicesc este una extrem de profundă și delicată în același timp, deși este prezentă în toată Tradiția Bisericii, întrucât în func­ție de modul în care este povățuit fiul duhovnicesc depind atât modul său de viață, acuratețea perspectivei sale asupra credinței cât, mai cu seamă, mântuirea sufletului său. În scrierile sale, Sfântul Simeon Noul Teolog abordează cu o deosebită luare-aminte rostul părintelui duhovnicesc, calitatea și atribuțiile acestuia, dincolo de orice fel de formalism.

Inclusiv în problema povățuirii du­hovnicești, afirmațiile Sfântului Simeon au stârnit atâtea pasiuni, încât, probabil, sunt neegalate în Istoria Bisericii. Iar cazul Sfântului Simeon este unul cu totul aparte, pentru că el nu doar a lăsat învățături esențiale în acest sens, ci și s-a luptat din toate puterile, intrând în conflict cu diverse per­so­nalități ale vremii, între care și cu Mitropolitul Ștefan al Nicomidiei, pentru cinstirea ca sfânt a părintelui său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul, după cum relatează biograful său, Nichita Stithatul. Însă vom lăsa acum, din lipsă de spațiu, contextul istoric și ne vom apleca asupra minunatelor sale învățături, adresate direct unui părinte duhovnicesc nenumit, cuprinse în Epistola a IV-a.

Necesitatea părintelui duhovnicesc

La început, Sfântul Simeon, pentru a înțelege metodic tema în cauză, recurge la o paralelă a duhovniciei cu viața firească, reușind astfel să ne facă foarte limpede dinamica lucrurilor nevăzute: „Așa cum copiii care se nasc nu se pot însămânța și naște fără un tată, tot așa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfânt, nici cel ce nu are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus”.

Iar dacă cititorul acceptă justețea celor menționate anterior, continuarea devine absolut logică: „Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar este încă prunc, adică nedesăvârșit, cum poate să se facă părinte al altora? E cu neputință!”.

Aceasta întrucât filiația duhovnicească nu este doar un mod obișnuit de petrecere în viața cotidiană a Bisericii, ci este absolut esențială în actul cunoașterii lui Dumnezeu prin expe­rien­ță directă: „Și cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simțire, cunoaștere, experiență și vedere duhovnicească, cum va cunoaște sau vedea vreodată pe Părintele luminilor?”. Prin urmare, rela­ția părinte duhovnicesc - fiu duhovnicesc nu ține de vreo formă specifică Ortodoxiei, nici de vreo cu­tumă, nici pentru satisfacerea nevoii de socializare, nici chiar pentru alinarea sufletului (deși le implică parțial pe toate acestea), ci există întrucât are drept țintă principală zidirea relației cu Dumnezeu, theognosia.

Statura părintelui duhovnicesc

După stabilirea principiilor generale, Sfântul Simeon se adresează direct celui ce dorește să fie părinte duhovnicesc, atrăgându-i atenția că paternitatea duhovnicească nu rezidă într-un titlu oficial: „Se cade, așadar, părinte duhovnicesc, ca mai întâi să te faci ucenic al lui Hristos și să fi învățat bine poruncile și tainele Lui, și în acest chip să încerci să-i înveți pe alții; se cade ca mai întâi să fii supus și să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea ce duce la Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos, și să bagi de seamă modurile și semnele căii care te duce acolo și să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfânt fără să rătăcești, și atunci să-i conduci pe alții la Hristos. Se cade mai întâi să fii luminat de Lumina cea adevărată, după care abia atunci să-i duci pe alții la această lumină”.

Și încheie Sfântul Simeon sfătuirea sa prin cuvinte deosebit de aspre, întrucât erorile din planul duhovnicesc aduc atingere nu trupului, ci sufletului, nu numai omului, ci și lui Dumnezeu Însuși: „Se cade mai întâi să fii eliberat tu și așa să încerci să-i eliberezi pe alții, fiindcă este cu totul lipsit de minte și nebun cel care este rob și încearcă să-i elibereze pe cei robi împreună cu el, răpind autoritatea Stăpânului său”.

Harul Sfântului Duh

Sfântul Simeon a pledat necontenit pentru o trăire creștinească în care experierea harului să fie una conștientă și a polemizat cu oricine afirma, indiferent de rangul aceluia, că deține harul, însă în chip inconștient. În această epistolă el revine asupra temei harului și subliniază importanța părtășiei la harul necreat, atât pentru fiul duhovnicesc, dar mai ales pentru cel ce vrea să fie părinte duhovnicesc. Și iată din ce motiv: „Fiindcă nici privegherea, nici isihia, nici postul, nici neagoniseala, nici osteneala trupească, nici orice altă virtute nu poate să ne dea fără Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, cunoaștere sau discernământ”. Și, de asemenea, pentru că „cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfânt nu numai că nu se cunoaște pe sine însuși și pe toți semenii lui, dar și poruncile lui Dumnezeu le calcă în picioare”.

Așadar, cel ce nu a fost luminat prin expe­rien­ța nemijlocită a harului nu se cuvine să ajun­gă să-i povățuiască pe alții, întrucât este orb, el însuși având nevoie de călăuză, ca nu cumva să se facă pricină de pierzanie pentru fiii săi duhovnicești. Ci aceasta o poate face numai acela care „Îl cunoaște în chip conștient pe Dumnezeu și Tatăl”, care este văzător al lui Hristos, care știe din propria sa experiență calea și a dobândit Duhul Sfânt, „căci doar prin Duhul i se dă cuvânt de înțelepciune” (1 Cor. 12, 8)