Părintele Teofil Părăian și rugăciunea de toată vremea

În ziua de 3 martie 2022 ne amintim cu bucurie de părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în special în Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, precum și în Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Monah rugător și misionar, Teofil Părăian este prin excelență părintele duhovnicesc care a prezentat din toate puterile sale și cu orice prilej, atât în conferințe, cât și în cărțile sale, importanța și foloasele pe care el le-a avut și pe care oricine le poate avea spunând rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. O numea și rugăciunea de toată vremea, reprezentând unul din cele cinci puncte ale programului duhovnicesc recomandat de el tuturor credincioșilor.

Ne propunem să amintim câteva aspecte importante pe care părintele le evidențiază cu privire la această rugăciune.

A rămas consemnată mărturisirea sa despre cum a aflat de această rugăciune atunci când s-a dus la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, în 1942, să se facă călugăr, având treisprezece ani și jumătate. Acolo l-a întâlnit pe Părintele Arsenie ­Boca, care i-a spus că nu poate să rămână la mănăstire, ci va trebui să-și continue studiile, dar l-a îndemnat să zică încă de atunci o rugăciune specifică călugărilor.

„Pe mine m-a învăţat Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, în 1942, cum să fac această rugăciune, lipind-o de respiraţie. Și anume a zis așa: să spun cu mintea - deci cu cuvântul gândit - Doamne între respiraţii; concomitent cu inspirarea, deci trăgând aerul în piept, să zic: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, și expirând, dând afară aerul din piept, să zic: miluiește-mă pe mine, păcătosul.”¹

Părintele Teofil considera că respirația nu este un element esen­țial al rugăciunii, aceasta putând fi spusă și fără să fie lipită de respi­rație. El socotea însă importantă angajarea cu toate puterile în rugăciune. Credem totuși că Părintele Arsenie, care avea și noțiuni de medicină, știa că o respirație profundă și corectă îi poate ajuta pe cre­din­cioși să se concentreze mai bine la rugăciune, întrucât produce o mai bună oxigenare a plămânilor și a creierului.

De asemenea, un alt aspect important care trebuie subliniat este că părintele Teofil nu dădea impor­tanță de câte ori să se spună rugăciunea de toată vremea, ci profunzimii acesteia.

„Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus despre trăirile lui interioare, în legătură cu rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai întâi 3.000, după aceea 6.000, după aceea 12.000 și așa mai departe. E o metodă, de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile. Să știţi că mie nu mi-e frică să mă duc înaintea lui Dumnezeu și că o să-mi zică Dumnezeu: Bine, bine, dar să știi că tu ai mai fi putut zice de vreun milion de ori Doamne, ­Iisuse, și n-ai zis. Sunt sigur.”²

Părintele Teofil credea că nu se poate să ceri cu sinceritate și stă­ruință mila lui Dumnezeu, înțeleasă ca o revărsare a iubirii Lui asupra noastră, și Dumnezeu Care este ­Iubire să nu te miluiască.

Sunt importante aspectele mai sus subliniate pentru a ne feri de capcana mândriei duhovnicești care ne paște pe toți cei care credem că putem folosi tehnici de rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne asculte sau că, dacă spunem de un număr de ori rugăciunea, am rezolvat ce aveam de rezolvat cu Dumnezeu în ziua respectivă.

În continuare prezentăm aspecte din experiența personală a părintelui Teofil, nevăzător din copilărie, în legătură cu rugăciunea de toată vremea. A început să zică cu seriozitate rugăciunea de toată vremea încă de când era elev la Timișoara. Pe drumul spre școală, cam o jumătate de oră, se ruga întruna, pe respirație. Dar lucrurile nu au fost chiar uşoare: „Când am început să zic rugăciunea, cum mă învățase Părintele Arsenie, [...] am avut niște furtuni de gând. Toate aceste gânduri se revărsau în timp (amintiri, urâciuni, vorbe, expresii murdare, vorbe pe care nu le-am zis niciodată cu cuvântul). Niște furtuni de gând, niște răutăți pe care eu le purtam în mine și nu știam de ele. Și răutățile acestea le-am purtat în mine până când lucrurile s-au limpezit, cu vremea, dar nu foarte repede.”³

Ulterior au venit și bucurii duhovnicești din această rugăciune: „Pe lângă furtunile de gând, pe lângă confruntările negative, am avut însă și nişte bucurii, pentru care eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta, în înţelesul că, mergând la școală și zicând rugăciunea aceasta, aveam așa o bucurie de mare, încât mi se părea că mă ridică cineva pe sus. Bineînţeles, nu mă ridica nimeni pe sus, era o impresie a mea născută din plinătatea bucuriei.”⁴

„Când am ajuns la Teologie, a venit vorba despre rugăciunea asta și îmi spune cineva: Măi frate, stai, că nu se poate face așa ceva fără îndrumător, trebuie un îndrumător, un duhovnic!”⁵

Părintele Teofil ar fi dorit să găsească pe cineva care să-i spună despre experiența sa personală în legătură cu rugăciunea de toată vremea. A cercetat chiar și părinți mai cunoscuți din vremea sa, dar majoritatea îi dădeau doar citate din cărți. Între timp a ajuns el însuși la niște concluzii: „Pe mine mă interesează experienţa, ce ţi-a adus ţie, care zici: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Ţi-a adus limpezimea minţii? Ţi-a adus liniștea sufletească? Ţi-a adus dorinţa de rugăciune? Ţi-a adus dorinţa de Dumnezeu? Ţi-a adus capacitatea de a ocoli pricinile păcatelor? Ţi-a adus fermitatea în cunoștinţa de Dumnezeu și înlăturarea gândurilor rele? Ţi-a adus statornicie în bine? Ţi-a adus dorinţa de bine? Ţi-a adus dorinţa de de­pășire de tine însuţi? Astea sunt lucrurile pe care le aduce rugăciunea, rugăciunea de toată vremea și orice rugăciune.”⁶

Mai spunea, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă și cu dor și a atârna pururea cu nădejde de El și a te încrede în El în toate, orice ai face și ţi s-ar întâmpla.”⁷

Un alt aspect important mereu subliniat de părintele este următorul: „Susţin din toate puterile mele că rugăciunea și rânduiala liturgică nu trebuie să fie părăsită sau înlocuită, ci trebuie doar să fie completată prin rugăciunea de toată vremea, indiferent dacă este făcută personal, în chilie sau în altă parte, fie că este făcută în obşte, la ascultări, dar cu angajare personală, din partea fiecărui participant. Să învăţăm noi rugăciunea aceasta, să învăţăm și pe alţii, să învăţăm copiii încă din copilărie să zică Doamne, Iisuse...”⁸

Vom încheia această scurtă evocare cu o poezie mult îndrăgită de părintele Teofil. Este vorba de un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog, tradus în mod inegalabil de Teodosia-Zorica Lațcu, în care putem întâlni roadele unei rugăciuni sincere și profunde adresate lui Dumnezeu:

„Cum de foc ești ce țâșneste și eşti val răcoritor?

Cum de arzi și-alini îndată, cum mă faci nemuritor?

Cum de faci din vameși îngeri și-ntunericul lumină?

Cum de scoți din iad și cum de curățești pe cei din tină?

Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?

Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăși îi împaci?

Cum de rabzi și suferi, Doamne, cum nu răsplătești îndată?

Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ție Ți se-arată?

Cum, fiind așa departe, vezi ce facem fiecare?

Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare.”

Note:

¹ Arhim. Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Ediția a II-a, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2007, p. 229.

² Ibidem, p. 229.

³ Arhim. Teofil Părăian, Să gândim frumos, ca să trăim frumos, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012, p. 255.

⁴ Veniți de luați bucurie, p. 230.

⁵ Ibidem, p. 229.

⁶ Ibidem, p. 229.

⁷ Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008, p. 42.

⁸ Veniți de luați bucurie, p. 231.