„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale“

Dragostea faţă de aproapele este cea care defineşte cel mai bine adevăratul păstor de suflete şi constituie criteriul ultim de departajare al acestuia de cei care doar par preocupaţi de problemele şi greutăţile celor din jur. Inteligenţa, cultura, cunoaşterea adecvată a propriei misiuni se pot dovedi elemente ajutătoare importante pentru păstorul de suflete, dar în lipsa iubirii, acestea nu se dovedesc a fi suficient de roditoare. În definitiv, este imposibil să ajungi la dragostea desăvârşită fără a conlucra în primul rând cu Păstorul cel bun: Iisus Hristos. 

În prima parte a capitolului 10 din Sfânta Evanghelie după Ioan, Mântuitorul ne descrie modelul desăvârşit al păstorului de suflete. Astfel, El afirmă: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui“ (Ioan 10, 1-5). Păstorii de suflete care nu au vocaţia necesară pentru a îndeplini propria lor misiune nu ajung la această demnitate decât prin furt. Ei uzurpă o calitate pentru care nu sunt pregătiţi şi, în consecinţă, sunt descrişi drept „furi şi tâlhari“ de Mântuitorul. Păstorul cel drept şi pregătit pentru a-şi asuma crucea misiunii sale intră prin uşă la staulul oilor. Uşa, aşa cum vom vedea în continuarea omiliei Mântuitorului, nu reprezintă nimic altceva decât un simbol al lui Hristos Însuşi. Doar prin Hristos şi împreună cu El poţi ajunge la staulul oilor, nu alegând o scurtătură care va conduce la pierderea sufletului tău, ci mergând pe drumul natural al vieţii tale. Cu toate acestea, Mântuitorul subliniază aici un fapt interesant: credincioşii nu ascultă de glasul păstorilor nepregătiţi, deoarece acesta nu consună cu intuiţia şi credinţa inimii lor. Păstorul fals poate să aibă o spoială de bunătate, dar aceasta va dispărea foarte repede în situaţii-limită. De asemenea, patimile sale nu pot rămâne ascunse pentru o perioadă mai lungă de timp, deoarece apar diferite evenimente în

cursul cărora devin evidente. Mândria, dorinţa de îmbogăţire, mânia nu au cum să nu se manifeste la un moment dat, iar ochiul ager al credincioşilor îmbunătăţiţi nu dă niciodată greş. Unui păstor nepriceput i se vor ierta multe, dar, în mod clar, va exista ceva care nu i se poate ierta decât anevoie, şi anume lipsa de caracter. Şi ce înseamnă în definitiv a fi pătimaş decât a nu putea să urmezi consecvent calea bunătăţii? Şi în ce constă a avea caracter dacă nu a te întări în cele bune şi a nu fi asemenea unei trestii în bătaia vântului atunci când patimile îţi vor asalta mintea prin gânduri şi trupul prin mânii excesive şi dorinţe de desfrânare? Păstorul cel bun, însă, va fi urmat de credincioşi, pentru că ei ajung să se recunoască tot mai mult în el şi realizează că le este un model de virtute şi bunătate. Desigur, credincioşii pătimaşi nu se vor recunoaşte în el atât de mult, dar vor dori să fie asemenea lui, pentru că nici un om raţional nu va vrea să se despartă de bine şi să se alipească de rău.

„Eu sunt păstorul cel bun“ (Ioan 10, 11)

„A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor“ (Ioan 10, 7-16). Un alt aspect interesant care se desprinde cu uşurinţă din textul citat este că păstorii falşi nu au în realitate oi. Ei au impresia că îi păstoresc pe credincioşi, dar adevărul este că, la momentele dificile, nu ştiu cum să se ascundă mai repede şi să evite asumarea responsabilităţii. „Lupul“ menţionat aici nu poate fi nimic altceva decât un simbol al diavolului, dar, totodată, reprezintă şi o imagine a necazurilor care se pot abate în mod obişnuit asupra unei parohii - de la dezastre naturale, precum ploile excesive sau cutremurele de pământ, până la disensiunile inerente vieţii de parohie. Păstorul cel bun îşi va pune sufletul pentru oi, nu va încerca în nici un moment să eludeze responsabilitatea, pentru că inima sa este pururea alături de cei aflaţi în suferinţă. O altă idee prezentă în fragmentul citat anterior este că Hristos este modelul păstorului de suflete desăvârşit şi că nu poţi ajunge la această treaptă înaltă decât cu ajutorul Său. De fapt, păstorul priceput de suflete nu face nimic altceva decât să se asemene tot mai mult cu Modelul său. De aceea, viaţa spirituală a ierarhiei bisericeşti trebuie să reflecte într-o măsură tot mai deplină asemănarea cu iubirea, discernământul şi slujirea oferite de Hristos Însuşi. Nu există o altă cale şi nici o scurtătură nu ne va conduce la posibilitatea de a progresa mai mult în deprinderea acestei „arte a artelor“, adică păstorirea turmei lui Hristos, nu „în locul Său“, ci „în numele Său“, urmând cu atenţie paşii Săi. Aşa cum observa foarte exact Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află. Iar cine păzeşte cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Prin aceasta, cunoaştem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“ (1 Ioan 2, 4-6). Pentru păstorul de suflete nu există bucurie mai mare decât să slujească aproapelui din toată inima sa şi să sporească în cunoaşterea harului dumnezeiesc sădit în el. Urmarea drumului mântuirii este una anevoioasă, iar atunci când trebuie să reprezinţi şi un model pentru ceilalţi, dificultatea se acutizează, însă şi răsplata este pe măsură pentru cei care nu-şi cruţă eforturile. Aşa cum observa şi un autor stoic faimos din Antichitate: „Cine nu iubeşte pe nimeni să nu socotească vreodată că este iubit de cineva“ (Epictet, „Fragmente“, 156, trad. D. Burtea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977, p. 58). În definitiv, iubirea este asemenea flăcării unei lumânări - oricâte alte făclii s-ar aprinde din ea, frumuseţea proprie nu va scădea, dar ce poţi aprinde cu o lumânare stinsă?