Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Patriarhul Justinian, filantrop în vremuri de restriște

Patriarhul Justinian, filantrop în vremuri de restriște

Galerie foto (5) Galerie foto (5) An omagial
Un articol de: Răzvan Mihai Clipici - 22 Oct, 2020

Anii grei ai dictaturii comuniste au adus o serie de abuzuri, suferințe și arestări oamenilor incomozi pentru partid. În felul acesta au ajuns în temnițele comuniste clerici, intelectuali, politicieni și oameni simpli. Nu conta categoria socială, ci doar faptul că erau, în viziunea regimului, „dușmani ai poporului” sau „elemente reacționare”. Acești oameni își trăiau drama în închisoare cu demnitate, suportând ani grei de torturi, umilințe și chinuri. În acest context, cunoscând situația dificilă prin care treceau, Patriarhul Justinian Marina a căutat soluții pentru a-i ajuta.

După eliberarea lor, ca și când nu ar fi suferit destul, regimul le oferea locuri de muncă menite să-i umilească, să le prelungească tragedia. Astfel, intelectualii ajungeau să primească posturi de muncitori necalificați și, pe lângă acest lucru, familiile lor trăiau aceeași suferință, copiii, soțiile sau soții întâmpinând abuzuri de tot felul. După eliberarea din închisoare, mulți dintre foștii deținuți politici au găsit un sprijin în Patriarhul Justinian. Clerici, teologi, dar și intelectuali cu pregătire în alte domenii au fost angajați în administrație sau în Atelierele Patriarhiei, la Institutul Teologic de Grad Universitar sau la seminarul teologic.

Reintegrarea persoanelor considerate „elemente subversive împotriva regimului”

Patriarhul Justinian știa foarte bine să-și selecteze colaboratorii, lucru important pentru un lider, și mai cu seamă pentru un întâistătător care păstorea într-o țară cu o conducere care se declara atee. În aceste condiții a reuşit, spre surprinderea partidului, să adune în jurul lui oameni cu capacități intelectuale deosebite, mulți dintre ei considerați „elemente subversive împotriva regimului”. Dintre oamenii de cultură care au fost ajutați de Patriarhul Justinian prin oferirea unui loc de muncă îi amintim pe acad. Alexandru Elian, marele bizantinolog pentru care a înființat Catedra de Istorie și spiritualitate a Bizanțului din cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar; istoricul de artă George Popescu-Vâlcea, care a fost încadrat ca inspector general de specialitate și vicepreședinte al Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei Române; pictorița Ottilia Michail Oteteleșanu, care a fost numită consilier artistic și pentru care s-a înființat atelierul de email din cadrul Atelierelor Patriarhiei; profesorul Ion Georgescu; Anca Manolache și mulți alții.

Patriarhul Justinian a găsit și alte forme de a ajuta familiile prigonite de regimul comunist.

„Trebuie să vorbesc despre binefăcătorul meu!”

În cele ce urmează voi istorisi o întâmplare inedită prin care am aflat de felul în care Patriarhul obișnuia să le ofere ajutor celor în nevoie. În anul 2017, pe când realizam emisiunea „Patriarhul Justinian Marina. Biserica sub comunism”, am căutat să invit la interviuri și specialiști în istorie contemporană, care să încadreze activitatea Patriarhului Justinian în contextul epocii. Între acești cercetători, la loc de cinste se afla acad. Dinu C. Giurescu, cu lucrări importante publicate despre perioada comunistă din România. Am întâmpinat însă o mare surpriză în urma convorbirii telefonice pe care am avut-o cu domnul academician, care mi-a transmis următoarele: „Deși am fost operat și nu mă simt prea bine, iar în ultima vreme nu am mai acordat interviuri, nu pot să refuz să vorbesc despre binefăcătorul meu”. Nu cunoșteam nimic despre acest aspect. Nu apăruse nicăieri un articol sau un interviu despre un act de binefacere realizat de Patriarhul Justinian pentru Dinu C. Giurescu. Am rămas impresionat și am văzut cum Dumnezeu a rânduit ca și prin acest interviu lumina faptelor Patriarhului Justinian să nu fie ascunsă sub obroc. Ulterior, în ziua în care am filmat interviul, înainte de a începe, domnul academician a exclamat: „Acum înțeleg de ce mi-a mai dat Dumnezeu zile să trăiesc și după operație. Trebuie să vorbesc despre binefăcătorul meu!” Deja eram cuprinși de emoție și eu, și cameramanul cu care filmam, iar interviul nici măcar nu începuse. În cadrul filmării, acad. Dinu C. Giurescu a intrat în detalii și ne-a povestit drama prin care a trecut și ajutorul pe care l-a primit: „Eu personal, şi ca om, şi ca reprezentant al familiei, datorez mult Bisericii. Să vă spun şi de ce. Lupta de clasă bătea din plin. În 1950, în luna mai, tata este arestat, câteva săptămâni mai târziu suntem scoși din casă, ni se confiscă toate lucrurile şi rămânem cu un geamantan şi o cămașă pe noi, zvârliți undeva într-o locuință absolut insalubră. Ni se repartizaseră maică-mii, mie şi soră-mii, că eram trei, o locuință compusă dintr-o cameră cu scândură pe jos, o cameră cu pământ pe jos, fără baie, fără bucătărie, fără nimic... şi să ne descurcăm. În asemenea condiții, trec peste detalii, până la urmă ne-am găsit refugiul la Biserica Ortodoxă Română. Cum? La o casă parohială din București, unde Patriarhul, conducerea Bisericii, ne-a dat voie mie şi maică-mii să locuim într-o cameră decentă, cu electricitate, cu dușumea cum trebuie, cu acces la o chiuvetă. Adică ne-a permis să avem un minim necesar ca să putem continua. Eu lucram între timp pe șantier la construcții de drumuri în Bărăgan, că trebuia să fac ceva, să mă întrețin pe mine și pe maică-mea. Sora mea găsise între timp o slujbă pe un șantier. Încât acesta a fost primul gest de unde am înțeles că am un sprijin la Biserică. De ce am înțeles? Pentru că prima oară eu am reușit, după ce ne-a dat afară din casă, să fiu găzduit la niște prieteni cu forme legale. Şi a venit domnul Weber, care era cel ce operase întreaga schimbare, zicând: «Unde-i Dinu, să-i dau o palmă că a îndrăznit să se mute din locuința pe care i-am repartizat-o», adică locuința aceea cu pământ pe jos. Ei, sigur că eram proscris, aveam sentimentul că sunt proscris, că aparțin unei categorii care era în afară de societate. Era lupta de clasă, tata era fost demnitar, profesor, reprezentant al culturii vechi şi nu mai aveam nici o legătură cu democrația populară. Și în condițiile astea Biserica ne-a găzduit şi ne-a oferit un cadru în care să putem viețui şi continua, de aceea este prima mea datorie față de Biserica Ortodoxă Română şi, bineînțeles, față de conducerea superioară a Bisericii, care știa foarte bine categoria de care aparțineam. Nu era un secret, că erau zeci de persoane în această situație, şi totuși ne-a dat aprobarea, iar mai târziu ne-a dat aprobarea să ne mutăm la a doua casă parohială, unde am avut condiții şi mai bune. Așa încât este prima amintire pe care mă simt dator să o evoc în fața celor care sunt astăzi şi nu mai știu ce a fost”.

Acești oameni, foarte valoroși, care aveau încă multe de spus în domeniile în care activau, se vedeau acum în situația de a nu putea publica nimic, fiind proscriși. În aceste condiții, Patriarhul Justinian a căutat să îi ajute, oferindu-le unora dintre ei posibilitatea de a publica în revistele bisericești. Articolele publicate în acele vremuri în periodicele Bisericii Ortodoxe Române sunt de referință și astăzi.

În acea epocă, subiectele care necesitau o abordare interdisciplinară, care presupuneau și o referire la spațiul religios, nu își puteau găsi locul în publicațiile laice, astfel că Patriarhul Justinian a găsit de cuviinţă să îi stimuleze pe istoricii, arheologii şi specialiștii în arta veche să publice articole în revistele bise­ricești. Această mișcare a adus o mare con­tribuție la cercetarea culturii și spiritu­alității românești.

Tot prin grija Patriarhului Justinian, activitatea de cercetare teologică, istorică sau de artă nu a rămas necunoscută la nivel internațional, ci a fost promovată prin schimbul de reviste cu marile biblioteci din lume și cu diverse centre universitare din afara granițelor țării.

Un fond solid de carte teologică și de cultură generală

Întrucât Patriarhul Justinian prețuia cartea și patrimoniul cultural al Bisericii Ortodoxe Române, a înființat în fostul Palat al Sfântului Sinod, din incinta Mănăstirii Antim, o bibliotecă teologică, cu scopul de a tezauriza cartea veche românească și străină, deținută în colecțiile Patriarhiei, dar și de a forma un fond solid de carte teologică și de cultură generală, atât de necesar studenților și cercetătorilor apropiați de Biserică.

Prin strădania Patriarhului Justinian, alături de un colectiv foarte capabil, format din mari oameni de cultură, Biblioteca Sfântului Sinod a reușit să își îmbogățească colecțiile cu cărți foarte valoroase, manuscrise, exemplare de carte rară, carte veche, stampe, gravuri, ferecături de argint, colecții numismatice, patrimoniul devenind în timp un adevărat tezaur de cultură și spiritualitate. Multe dintre aceste valori au fost cumpărate de la familii care erau prigonite de regimul comunist, Patriarhul Justinian încercând prin acest gest, pe de-o parte, să salveze aceste valori, iar pe de alta, să le ofere familiilor greu încercate un mijloc de subzistență.

Grija Patriarhului Justinian față de oamenii de cultură prigoniți de regimul comunist și preocuparea pentru salvarea și promovarea patrimoniului cultural și spiritual al poporului român dovedesc peste timp faptul că nu a reușit doar salvarea Bisericii într-o vreme deosebit de dificilă, ci și salvarea valorilor perene ale acestui popor, prin eludarea deciziilor partidului comunist și interpretarea lor într-o cheie favorabilă românilor, în vederea conservării memoriei înaintașilor noștri.

Atitudinea Patriarhului Justinian față de suferința deținuților politici a salvat multe familii care erau condamnate de regimul comunist. Prin oferirea unui loc de muncă demn de capacitățile fiecăruia, familiile din care proveneau aceștia au putut să ducă o viață decentă, Biserica în frunte cu Patriarhul ei oferindu-le adăpost și sprijin. Totodată, Ortodoxia românească a beneficiat de activitatea unor oameni de excepție, care reprezentau elitele din diverse domenii ale acelei perioade, oameni care și-au pus toată priceperea și devotamentul în slujba Bisericii.