Patriarhul Justinian, prin ochii „păzitorului” Mitrofan

În 1972, la întoarcerea prematură din Germania, când regimul nu i-a mai permis continuarea studiilor teologice, diaconul profesor dr. Ioan Caraza a primit din partea Patriarhului Justinian un ajutor nesperat: un loc de muncă în cadrul Administrației Patriarhale. În cele ce urmează ne va împărtăși experiența personală a colaborării cu Patriarhul Justinian Marina, dar și câteva episoade inedite trăite de un apropiat al său, protosinghelul Mitrofan Ifrim, un hâtru intendent al Reședinței Patriarhale.

Părinte profesor, când l-ați cunoscut pe vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina?

În 1970, Patriarhul Justinian a efectuat o călătorie în Germania pentru a cunoaște Bisericile creștine de acolo. Eu eram la studii. Un pastor luteran m-a căutat după vizita Patriarhului și mi-a spus: „Nu am văzut niciodată o asemenea icoană vie!” Avea, într-adevăr, o prezență pătrunzătoare, parcă iradia ceva din el. Respectivul mi-a spus că a rămas impresionat de imaginea Patriarhului României și dorea să afle care este slujba principală ortodoxă pentru a ne cunoaște mai bine.

Cea mai veche amintire o am din anul 1972, când m-am întors din Germania și l-am rugat să mă ajute să merg înapoi pentru finalizarea studiilor, dar nu s-a putut. Așa era politica. În schimb, m-a angajat la Cancelaria Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim ca documentarist.

Ce vă amintiți din expe­riența acestui prim loc de muncă oferit de Patriarhul României?

Este foarte impresionant pentru mine, mă duceam dimineața destul de devreme, începeam la ora 7:00. Într-o dimineață, la 7 fix eram la birou și a sunat telefonul: „Aici Patriarhul Justinian”.

Am rămas impresionat și emoționat. I-am spus cine sunt și mi-a cerut la telefon pe altcineva care încă nu venise. De fapt, nu căuta pe cineva anume, ci căuta să vadă dacă lumea era la serviciu. A ținut minte cazul meu, situația mea, și și-a dorit mult să mă ajute. Erau vremuri grele și Patriarhul se simțea profund mișcat de toată suferința Bisericii și mai ales a persoanelor care au suferit în acele vremuri. Știa multe situații de acest fel și se angaja cu tot sufletul să-i ajute. Ceea ce nu putea realiza îl îndurera, iar dacă putea face ceva, niciodată nu ezita.

Asta arată cât suflet punea Patriarhul Justinian. Dorea ca toți cei care slujesc în Biserică să fie ajutați, dar să-și facă și datoria. Din cauza suferințelor din Biserică, de care era atât de conștient, era îndurerat că nu putea face mai mult pentru fiecare. Atunci când se putea face ceva, încerca toate căile posibile pentru rezolvarea unei situații. Nu pregeta nimic. Patriarhul, zi și noapte, nici nu se știe cât dormea. Se gândea. A ars ca un rug și s-a mistuit atunci când Biserica a avut o încercare și mai grea: cutremurul devastator din 1977. Poate că Patriarhul n-ar fi rezistat să vadă că după urmările atât de grave avea să vină un cutremur și mai mare: refacerea Bucureștiului pe alte temelii, cu alte schimbări și o mult mai mare marginalizare a Bisericii.

Eu îl cunoșteam bine pe părintele protosinghel Mitrofan Ifrim, care era portarul Reședinței Patriarhale, la care Patriarhul Justinian ținea extrem de mult. Și din necazurile lui, de multe ori, îi împărtășea și lui.

Din cuvintele Preacucerniciei Voastre înțelegem că părintele Mitrofan nu era doar păzitor al reședinței, ci om de încredere al Patriarhului. Cât de importantă era pre­zența sa pentru Patriarhul Justinian?

Patriarhul Justinian l-a adus pe părintele Mitrofan de la Iași. După moartea Patriarhului Nicodim și alegerea ca Patriarh a Mitropolitului Justinian al Moldovei, părintele Mitrofan a fost adus la București de noul Întâi­stătător al Bisericii Ortodoxe Române. S-a îngrijit de oamenii prigoniți de regim ca un adevărat părinte. I-a angajat în adminis­trație, i-am cunoscut personal pe mulți dintre ei. Cu toții s-au manifestat cu toată recunoștința față de Patriarhul Justinian și și-au făcut datoria cu toată capacitatea și pregătirea lor.

Părintele Patriarh Justinian se întreținea adesea cu părintele Mitrofan, care era un om deschis, sincer și devotat, cu o dăruire de sine totală. Vorbea cu el când avea necazuri și simțea nevoia să comunice. Au colaborat până la moartea Patriarhului, dar părintele Mitrofan a rămas la Reședința Patriarhală și sub următorii doi Patriarhi: Iustin și ­Teoctist. După 1990, s-a retras la Mănăstirea Neamț.

Ce vă povestea părintele Mitrofan despre Patriarhul Justinian?

Ținea atât de mult la el, încât nu povestea aproape nimic despre Patriarh. Niciodată nu accepta să audă o vorbă de rău despre el. Patriarhul de aceea ținea atât de mult la el, pentru că nu răspândea niciodată vești din Reședința Patriarhală. Eu m-am apropiat de el prin prisma necazurilor pe care le-am avut. Și mergeam des acolo, în căutarea unui sprijin. Odată l-am rugat să mai insiste pe lângă Patriarhul Justinian să mă ajute cu problema studiilor din Germania. Și a încercat, dar când s-a întors mi-a răspuns așa cum numai el putea: „Părinte Caraza, o nouă campanie de resemnare începe!” Și am înțeles că nu se putea face nimic. Erau situații dramatice în toată Biserica.

Ne mai puteți împărtăși alte întâmplări ale acestui colaborator mucalit al Patriarhului Justinian?

Odată a venit la tipografia Patriarhiei și ne întorceam împreună spre reședință. În curtea Arhiepiscopiei era plin de clerici și mireni. L-am întrebat ce e cu ei. Și zice: „Ca vrednici urmași ai pescarilor, stau mereu cu undița în apă!” Erau cei care căutau posturi clericale.

Altă dată a venit un consilier destul de nervos la ușa reședinței. Și mi-a zis: „Uite, îl vezi pe părintele cutare, câtă școală, câtă pregătire are! Dar ce păcat că nu-i stăpân pe superioritatea lui! Mereu îi scapă de sub control!”

A venit o dată un preot la Reședința Patriarhală. L-a preluat părintele Mitrofan și, întrebându-l ce dorește, i-a spus că vrea să-l roage pe Patriarhul Justinian să-l numească preot la Catedrala Patriarhală. Iar părintele Mitrofan i-a răspuns: „Părinte, dumneata nu știi ce ceri! Nu știi că aici, la catedrală, este o linie de înaltă tensiune? Nu rezistă orice bec! Odată te trezești cu scurt­circuit la poalele Dealului Patriarhiei!”

Erau multe situații în care căuta dezamorsarea încordării. Avea răspunsuri și pentru cei care deveneau cicălitori. Era foarte apropiat de Patriarhul Justinian. Și atât de mult îl avea la suflet, încât nu povestea nimic despre el. Era un om deloc pătimaș, dar avea un duh care știa să dezamorseze încordări. Mulți socoteau că este hâtru. Chemarea lui la slujba spre care era pus era să „verifice duhurile”. Din cauza aceasta era nevoie de „apoftegme”, pentru a-i cerceta pe cei care veneau. Era, într-adevăr, un făcător de pace.