Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Patriarhul Justinian şi recuperarea oamenilor Bisericii
Puțini dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe vrednicul de pomenire Patriarh Justinian mai sunt astăzi în viață pentru a da mărturie despre el și despre dificila lui misiune în vremurile de tristă amintire. Unul dintre aceștia este și reputatul medic Nicolae Baltă, care a avut șansa să-l cunoască pe când conducea Centrul de tratament de la Băile Olănești.
Domnule doctor Nicolae Baltă, cum l-ați cunoscut pe Patriarhul Justinian?
Eram angajatul Direcției Speciale, subordonată Ministerului Sănătății. Îmi desfășuram activitatea la Sanatoriul 1 Mai Olănești. Acest sanatoriu era un sanatoriu special. Eu acolo am desfășurat o activitate cam de cinci ani. Acest sanatoriu de la Olănești funcționa pe lângă Spitalul Elias, ca o secție externă. Avea permanent mai mult de 100 de locuri, atât vara, cât și iarna.
Vara, în două sau în trei rânduri, a venit aici și Patriarhul Justinian. Nu-l găzduiam la hotelul mare din staţiune, căci mai aveam și două vile acolo, unde veneau și alte personalități. Nu se cuvenea poate ca Patriarhul să fie găzduit alături de ceilalți. Venea și rămânea cam o lună. În anii ’62, ’63, vară de vară, a venit câte o lună, și eu îl aveam în supraveghere ca medic. Nu venea singur, ci cu câțiva preoți, printre care țin minte și numele lui Nicanor. Cu ocazia șederii acolo, Patriarhul se plimba în jurul stațiunii, căci în apropierea ei este un fel de schit, o construcție izolată, situată pe drumul care duce la Izvorul 24. Îl vizitam și eu, cam la două zile. Acolo l-am cunoscut și am devenit destul de apropiați.
Ştia să citească oamenii
Ce amintiri vă leagă de Patriarh? Cum erau întâlnirile cu el?
Eu sunt fiu de țăran, cred în Dumnezeu și am cântat și în biserică, însă în anii ’60 nu prea aveai voie, nici ca doctor, să-ți faci nuntă cu preot, și câte și mai câte… Toată lumea însă făcea, dar le făcea mai mascat.
Cu toate că eram credincios și-l respectam pe Patriarh, aveam poziția tânărului care nu prea băga în seamă lucrurile bisericești.
Ce să vă spun? Îi plăcea să stea de vorbă. Era un tip sfătos. Relata diverse lucruri. Nu ținea neapărat să te incite la dialog, dar era suficient să spui ceva ca el să desfășoare o întreagă discuție, cu prietenie, cu apropiere, și mai ales cu prezenţa lui care te străfulgera prin privire. Avea o privire de o istețime pătrunzătoare, o privire iscoditoare, care parcă voia să te citească ce fel de om ești. Impresiona. Acum poate m-aș uita cu alți ochi la el, atunci m-a frapat și atât… Eram tânăr și departe de preocupările acestei zone bisericești. Ce aveam de discutat? Despre sănătate, mai puțin... Vorbeam despre oameni, despre preocupările lor, despre preocuparea lui pentru biserici, despre băiatul lui și despre relațiile din lumea medicală. Fiul lui, Ovidiu, era medic ca și mine, fiind cu doi sau trei ani mai mare. Venea și el din când în când la Olănești.
Patriarhul era în temă cu sistemul medical, cu relațiile dintre medici, cu relația dintre Ovidiu și Burghele, rectorul Universității de Medicină. Burghele era un tip extraordinar și știa să cultive relațiile, iar Patriarhul era un om foarte important în lumea de atunci.
Demolarea bisericilor, politică de stat în România comunistă
Care era raportarea lui la Biserică, având în vedere că regimul era făţiş contrar acesteia?
Era blând și preocupat extraordinar de soarta bisericilor. În anii ’60 începuse nebunia, prigoana împotriva bisericilor. Dar nu avea ce face. Politica partidului era clară. Trebuia să termine Biserica. S-au sacrificat biserici, însă numărul lor era încă mic la vremea aceea. După moartea lui, și mai ales după ce Elena Ceaușescu a căpătat influenţă, au fost demolate mult mai multe.
Era foarte important însă în vremea aceea că-și manifesta îngrijorarea pentru soarta bisericilor, nu numai în prezența mea, ci și a altora. Nu s-a putut opune, pentru că nu te puteai opune în acea perioadă directivelor de demolare, cu atât mai mult după ce a venit Elena Ceaușescu.
Patriarhul se bucura totuşi de respect din partea celor din partid. Îmi vorbea des despre domnul Bodnăraș. Biroul politic al lui Gheorghiu-Dej avea șapte oameni, iar Bodnăraș era cel care răspundea de problemele bisericești. Patriarhul avea ușa deschisă la Bodnăraș. Îmi spunea deseori de „tovarășul Bodnăraș, care a înțeles…”, de „tovarășul Bodnăraș, care a transmis…”. Partidul era cel care coordona și controla zona de activitate a Patriarhului prin Bodnăraș.
L-am cunoscut bine pe Patriarhul Justinian. Și el m-a simpatizat. Drept dovadă, atunci când a plecat de la Olănești, mi-a lăsat cartea lui de vizită. Când lucram la Olănești și veneam prin București, mergeam și la dumnealui. Când mă primea în vizită la Patriarhie primeam din partea persoanelor din preajma lui cărți și ciocolată pentru copiii mei. După ce am plecat de la Olănești, mai precis după 1965, nu cred că Patriarhul a mai mers pe acolo.
Cât de des îl consultați pe Patriarhul Justinian?
Eu nu am avut decât rolul de a-l vizita și a sta de vorbă cu el. O singură dată am fost rugat să-l consult pe Patriarhul Justinian, când a avut o durere intensă în articulația scapulo-humerală, încât nu a dormit mai toată noaptea respectivă. L-am văzut. Era o periartrită, ceva banal. Manifestarea era dureroasă, dar nu gravă ca evoluție.
Reabilitarea celor ostracizaţi de sistem
Ce tratament făcea Patriarhul Justinian când venea la Băile Olănești?
Nu a făcut nici un tratament. Nu avea nevoie, pentru că în 1960-1961 era încă tânăr. Venea la odihnă într-o vilă care era tot a sanatoriului. Mie mi se spunea de la București că vine Patriarhul. Nu hotăram eu unde urma să fie cazat, ci cei de sus. Nici nu venea prea des în stațiune. Făcea tratament de odihnă. Probabil că citea, se ruga… Baza de tratament era în sanatoriu, iar vila aceea era la o distanță de vreo 3 kilometri. Relațiile mele cu el nu au fost de medic-pacient, zic eu, ci ele s-au datorat faptului că ne-am apropiat reciproc unul de altul. El m-a cunoscut ca om și medic, iar eu l-am cunoscut ca Patriarh și persoană venită în staţiune la odihnă.
Dacă ați putea să-l comparați cu altă personalitate a epocii aceleia, cu cine l-ați compara?
Patriarhul Justinian a ajutat pe toți preoții care au ajuns la el. E greu de făcut o paralelă, însă am putea să-l comparăm cu ministrul învățământului din epoca aceea, care a fost și președintele Academiei, Ilie Murgulescu. Și acesta venea cu soția la Olănești. M-a simpatizat și m-a ajutat să intru în cercetare. Eu cred că nu l-am făcut de râs. Ce se întâmpla? Foarte mulți studenți cu origine proastă în optica lui Trofin, primul secretar de la Tineret, erau exmatriculați din universități. Extrem de mulți dintre ei veneau cu cerere la ministrul învățământului, explicându-i situația lor. Acesta din urmă scria pe cererile lor: „I. Murgulescu”, iar universitățile îi primeau înapoi. Ministrul îmi spunea la un moment dat: „Cred că am dat peste 1.000 de aprobări de acest gen”. Studenții nu aveau nici o vină că erau fii de preoți, de negustori, de condamnați politic nici nu mai vorbim... Erau însă destui care-și schimbau numele sau își schimbau părinții în acte… Erau înfiați de unchiul, care avea un trecut „curat”…
Așadar, acest ministru a reprimit în unitățile de învățământ superior peste 1.000 de tineri.
Asemenea acestuia, când partidul a scos preoți din biserici, Patriarhul Justinian, cu o diplomație aparte, îi primea înapoi, găsindu-le fie un post de bibliotecar, fie alte funcții în cadrul Bisericii. Așadar, atât acest ministru al învățământului, cât și Patriarhul Justinian au exercitat, cam în aceeași perioadă, gesturi de recuperare a oamenilor, pe cât le-a permis situația de atunci.