Patriarhul Teoctist, părinte al bolnavilor și cinstitor al sfinților taumaturgi

Anul 2024 a fost declarat în Patriarhia Română drept an omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și an comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți. Acest eveniment ne prilejuiește o meditație asupra iubirii comunitare ca manifestare practică a celei intertrinitare, asupra rolului pe care sfinții taumaturgi îl au în vindecarea sufletească și trupească.

Biserica nu a despărțit învățătura de slujire, iar împlinirea cuvintelor propovăduite oferă, mai cu seamă în contextul prezent, încrederea că Mântuitorul Hristos este modelul corect de viețuire, faptele sacerdoților propovăduind de multe ori mai mult decât cuvintele.

Propovăduirea creștinismului ca religie a iubirii prin intermediul filantropiei și al exemplelor sfinților taumaturgi s-a aflat și între preocupările oratorice și practice ale vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu (1915-2007), care a păstorit biserica românească timp de 21 de ani, în vremuri anevoioase și provocatoare. „Să practicăm dragostea, să nu uităm să facem din fiecare lucrare a noastră o dăruire, în fiecare zi, în fiecare moment, prin mijlocirea dragostei”, spunea medicul italian Giuseppe Moscati (1880-1927), gândind că împlinirea cuvintelor mântuitoare se poate concretiza în cotidianul vieții noastre, mai cu seamă în abordarea noastră cu cei suferinzi.

Propovăduirea iubirii dumnezeiești către cei care suferă aduce lumină în întunericul singurătății și tristeții celui în cauză, căci față în față cu suferința, omul ia contact uneori cu sentimentul de abandon, care doare, în anumite cazuri, mai mult decât boala în sine.

Dragostea vădită față de om este o oglindire a dragostei sincere către Hristos Dumnezeu. Angajamentul filantropic-ascetic-caritativ poate fi modul în care un sacerdot își fondează propovăduirea Mântuitorului Hristos, adică de a-L oferi pe Hristos în întregimea bunătății Sale celorlalți, împlinind astfel cuvintele Domnului: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Între arhiereii contemporani care au propovăduit în cuvinte luminoase suferința, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a cuvântat cu mult drag, expunând învățătura de credință, a Părinților Bisericii și a sa, din experierea proprie, dovedind astfel că abordarea monahală nu se caracterizează prin egocentrism duhovnicesc, ci prin dăruire jertfelnică lui Dumnezeu, prin intermediul semenilor. Drept mărturie vie, bolnițele mănăstirești reprezintă adevărate centre de jertfă, de iubire și de lucrare sfântă a monahilor.

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a făcut adeseori referire la boală și suferință raportate la abordarea duhovnicească, pe care slujitorii Sfântului Altar trebuie să o împlinească în slujirea lor. În cuvântarea intitulată „Îndatoriri pastorale urgente”, Patriarhul Teoctist spunea: „Dacă Iisus, ca Fiu al lui Dumnezeu, simțea nevoia rugăciunii, cu atât mai mult avem nevoie noi, cei de astăzi, frământați și zguduiți sufletește cu fel de fel de întrebări, cu nedumeriri și întâmplări ale lumii acesteia, uneori atât de grele și necruțătoare. Omul de astăzi a devenit intolerant și lipsit de afecțiune față de omul bolnav, fiind nepăsător, încât el se gândește și se îngrijește numai de starea sa, căzută în capcana egoismului”.

Când societatea este atât de bolnavă, frământată de atâtea ispitiri și suferințe, de boală și teamă, Biserica ne arată prin slujitorii ei că păstrarea credinței va face ca strădaniile fiecăruia să fie încununate de reușită. Biserica este tămăduitoare a trupurilor suferinde și a sufletelor răpite, făcând din acestea sălaș al Duhului Sfânt, de unde să izvorască mir de bucurie, aidoma miresmelor duhovnicești pe care le răspândesc sfinții taumaturgi prin vindecările lor.

Ancorat în abordarea duhovnicească, neuitând să precizeze în mod repetat că doar Biserica oferă adevărata vindecare, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist afirma, în cuvântarea sa din data de 29 octombrie 1996, în biserica Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus: „Ortodoxia este cea mai bună formă de viață creștină și poate asigura alternativă și soluție la suferință și boală. În vistieria ei de învățătură și practică, Biserica dispune de mijloace și forme de existență, de la hrana nemuririi, recomandată de Sfântul Ignatie al Antiohiei din secolul al II-lea, până la așezămintele Sfântului Vasile cel Mare și forma de organizare a vieții pe baza iubirii și dreptății sociale. În nenumărate ocazii, Sfântul Sinod a apelat stăruitor la sprijinul și participarea credincioșilor la activitate caritativă, ajutorarea bolnavilor și orfanilor. Pe toate acestea trebuie să le facă preoții și episcopii, deoarece trebuie să propovăduim principiile duhovnicești și misionare pe care Mântuitorul Hristos, prin Sfinții Săi Apostoli și Sfinții Părinți, le-a propovăduit prin cuvânt și faptă”.

Preocupat de educarea tinerilor, pe care-i considera „tinerețea Bisericii”, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist insera în cuvântările adresate cu diferite prilejuri liturgice sau festive grija pe care viitorii slujitori ai Sfintelor Altare trebuie să o manifeste față de cei bolnavi, de cei însingurați și suferinzi.

Astfel, la deschiderea anului școlar din anul 1996, la Seminarul din Giurgiu, Preafericirea Sa le predica elevilor: „Preotul să nu rămână străin de greutățile credincioșilor, de neputințele bătrânilor, de suferințele bolnavilor, de lipsa afecțiunii și a ocrotirii celor în nevoi. În aceste situații, să ne arătăm bunătatea, căldura sufletească, dărnicia și, din puținul sau prisosul nostru, atât preoți, cât și credincioși, să mângâiem pe cei în suferință. Nu trăim numai pentru noi. Egoismul este străin credinței, care ne învață să ne ajutăm aproapele. Aceste nobile țeluri trebuie să le avem în vedere acum, la început de an școlar, ca atunci când va fi nevoie, să le punem în practică”.

Neuitând că sănătatea sufletească și trupească reprezintă și rodul ostenelilor duhov­nicești, în omilia sa de la praznicul Înălțării Sfintei Cruci din anul 1997, la Catedrala Patriarhală, îi povățuia pe credincioși astfel: „Postul împrospătează duhovnicește ființa noastră, și chiar în chip biologic, după cum au experimentat acest lucru mulți părinți monahi nevoitori. Acesta este și rodul posturilor de peste an, pentru întărirea noastră, pentru sănătatea sufletească și trupească. Pentru că bolile și suferințele noastre sunt și urmări ale abuzurilor de tot felul și ale păcatelor noastre”.

Tot în aceeași abordare duhovnicească susținută, le rostea un cuvânt de învățătură colaboratorilor de la Adunarea eparhială din anul 1998: „În cursul acestui an s-au numit responsabili cu partea filantropică teologi cu pregătire specială în partea asistenței sociale. În eparhia noastră a luat ființă Asociația de ajutorare Christiana, în cadrul căreia funcțio­nează o mănăstire de maici. Acestea îndeplinesc pravila de rugăciune, zilnic, paralel cu asistența bolnavilor din spital. Stăruind asupra îndeplinirii cu sfințenie și bucurie a misiunii noastre filantropice, să nu uităm că Duhul Sfânt ne împlinește lipsurile. Toți constituim aici Biserica văzută a lui Hristos. În aceeași măsură, deci, răspundem în fața lui Dumnezeu și a credincioșilor”.

Apropiat al tinerilor, vârstnicilor, dar și celor suferinzi, deopotrivă, caracterul său de propovăduitor al filantropiei prin cuvânt și faptă a fost vădit și de cei care l-au cunoscut. În mesajul la pomenirea de trei ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirma: „După anul 1990, Părintele Patriarh Teoctist a folosit libertatea pentru a urma tradiției românești privind prezența activă a Bisericii în societate. A răspândit lumină și speranță prin multele biserici construite din temelie, prin reactivarea asistenței religioase a preoților de caritate în unitățile militare, în spitale și penitenciare, prin înființarea unor centre social-filantropice pentru persoanele defavorizate, precum și prin înființarea de cabinete ori centre social-medicale”.

Toți sfinții sunt vindecători, căci ei sunt cei bineplăcuți lui Dumnezeu, de la Care și prin Care dobândim toată darea cea bună. Referindu-se la moaștele sfinților și puterea lor taumaturgică, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist spunea: „Sfintele moaște revarsă în sufletele credincioșilor nădejde, curaj, mângâiere, vindecări trupești și sufletești, pace și sfințenie”. Iar cu prilejul celebrării Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din anul 1997, Preafericirea Sa spunea: „Sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie străjuiesc Catedrala noastră Patriarhală și Capitala și în același timp mângâie, tămăduiesc și aduc curaj sufletelor credincioșilor, încă din anul 1774”.

Puterea tămăduitoare a sfinților a fost propovăduită cu nesaț, mai ales când, la celebrarea liturgică a sfinților, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist aducea în atenția auditoriului aspecte neștiute până atunci, mărturisind astfel cum sfinții lucrează în chip minunat în viața celui suferind.

La sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva din anul 1997, Preafericirea Sa afirma: „Am străjuit sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva din primăvara anului 1945 până în 1950, în condițiile deosebit de grele în care se aflau orașul Iași și Mitropolia atunci, în vremea aceea, a marilor dureri și încercări prin care treceau mai cu seamă ieșenii și moldovenii. Împrumutând cuvintele pe care Episcopul Leontie al Neapolei le-a scris în veacul al VII-lea despre moaștele Sfântului Ioan cel Milostiv, putem spune că acum, în veacul nostru, din moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva izvorăște tuturor buna mireasmă vindecătoare. În luna mai 1947 am condus procesiunea de cerere a îndurării lui Dumnezeu prin orașele și satele Moldovei și am văzut aievea, iubiți frați și surori, minunile săvârșite de Cuvioasa Parascheva, în urma rugăciunilor întregului popor. Participarea zilnică a numeroșilor credincioși, veniți ca la Mântuitorul Hristos, cu bolnavii și suferinzii lor, cu adâncă smerenie, înălțând mărire lui Dumnezeu, Care Și-a arătat puterea Sa împlinind nădejdile credincioșilor, realizându-le cererile lor”.

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu s-a dovedit cu adevărat un propovăduitor al filantropiei și cinstitor al sfinților taumaturgi.

Cuvântând și practicând, vorbind și împlinind, propovăduind și înfăptuind, ne propune tuturor cuvântul și fapta pe care trebuie să le punem la inimă, iar din cămara sufletului acestea să se dăruiască celorlalți.

Ce înseamnă suferința, ca o posibilă pedagogie întru întâlnirea noastră cu Dumnezeu, cât de grea este boala și nepăsarea și cât de mare este Dumnezeu, fiind alături de cei ce suferă până la sfârșitul veacurilor, cum sfinții intervin în chip minunat în viața fiecăruia sunt aspecte luminoase ale cuvintelor patriarhale care s-au adăugat faptelor sale în cei 92 de ani de viață, 70 de ani ca slujitor al Sfântului Altar, 57 de arhierie, dintre care 21 de ani ca Patriarh al României.

Grija pentru cei aflați în suferință și evlavia către sfinții taumaturgi și-au găsit adesea ecou în preocupările pastorale ale vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, iar slovele și faptele lui merg către Domnul slavei, dovedindu-se a fi viu prin cuvintele sale în inimile celor care îi poartă cu evlavie memoria.