Pe aici nu s-a trecut!

La câțiva kilometri de Câmpulung Muscel, Mausoleul de la Mateiaș este o construcție a cărei vedere, pe o culme de deal, îți taie răsuflarea. Știam că adăpostește osemintele unor eroi ai armatei române, de aceea am și venit aici în Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul, care celebrează în Patriarhia Română valoarea liturgică și culturală a cimitirelor. Ceea ce nu știam decât prea puțin era istoria fabuloasă a acestor locuri, inclusiv sacrificiul celor care și-au pierdut viața pentru ca inamicul să nu poată mărșălui triumfal spre Capitală.

Am avut noroc! De fapt toți cei care vin aici - și trebuie să știți că nu sunt puțini, chiar în vremuri de pandemie - au norocul să-l asculte pe muzeograful Costin Peligrad, un om din care pur și simplu țâșnește istoria, pasionat de ceea ce face și doritor să împărtășească altora cunoștințele lui. Din când în când, temându-se că a vorbit prea mult, se oprea și zicea: „Eu pot să vă mai povestesc!” Cu adevărat omul sfințește locul.

Mausoleul a fost ridicat în memoria militarilor români căzuți în acest loc în 1916, în Primul Război Mondial. 416 eroi anonimi își dorm aici somnul de veci. Monumentul a fost realizat după planurile lui Dumitru Ionescu Berechet, arhitectul-șef al Patriarhiei Române în perioada interbelică, ajutat de State Baloșin. Berechet a ales ca turnul să fie în formă de cruce, precum crucile de la căpătâiul mormintelor.

În partea de jos a ansamblului monumental, basorelieful de 16 x 3,5 metri a fost realizat de un sculptor local, Radu Adrian, iar scările, muzeul și terasa de paradă, „pe care noi azi, din păcate, o folosim drept parcare”, au fost construite în 1979-1984: după marele cutremur din 4 martie 1977, mausoleul se afla într-o stare avansată de degradare și s-a decis ca restaurarea și consolidarea să fie însoțite de aceste lucrări.

În Muzeul de Istorie Militară sunt prezentate tehnica de luptă folosită de ostași, uniformele lor, o mulțime de alte exponate, și există una dintre cele mai mari diorame din țară, înfățișând luptele într-un spectacol de sunet și lumină care-i cucerește pe copiii vizitatori - erau chiar când am fost noi -, dar și pe adulți.

Bătălia de la Muntele Mateiaș (1.241 m, numit astfel după primul proprietar al locurilor, nimeni altul decât fiul lui Matei Basarab) a fost una crucială, dar... nu se învață la școală. Aici se apăra de fapt Bucureștiul, căci dacă nemții treceau pe aici nu mai aveau în față, în drumul spre capitala României, decât dea­luri și șes. Au luptat două divizii române: 12 Infanterie, condusă de generalul Traian Găiseanu, și 22 Infanterie, sub comanda lui Aristide Razu, general care avea să se remarce şi în 1917, cu Divizia a 5-a, în bătălia de la Mărășești. Cele două s-au unit în Grupul Nămăiești și au rezistat timp de 45 de zile în fața unui inamic cu mult superior - nu numeric, dar tehnic și ca pregătire: Corpul 1 Rezervă al armatei germane, condus de generalul Curt von Morgen, compus din două divizii și o brigadă de vânători de munte. „Erau oameni perfect antrenați să lupte într-o zonă muntoasă și aveau o coloană de transport cu trei mii de catâri. Noi nu aveam încă nici o unitate de vânători de munte! Prima s-a înființat pe 3 noiembrie 1916, când bătălia de aici era aproape de sfârșit”.

România intrase în război în acel an și în primele 3 săptămâni fusese victorioasă, „i-am prins nepregătiți pe austrieci, însă pe urmă a sosit la Sibiu cea mai puternică armată din acea vreme, a 9-a germană, condusă de generalul Erich von Falkenhayn, care a spart apărarea noastră din Transilvania și ne-am repliat pe trecătorile muntoase. Un mic detașament, condus de colonelul Leonida Foișoreanu, s-a retras în zona localității Tohanul Vechi, unde a rezistat puțin timp, apoi s-a repliat spre Fundata, unde linia frontului se poate vedea cu ochiul liber, se mai descoperă și acum câte un cuib de mitralieră”.

Comandamentul Armatei Române a trimis în sprijinul acestui detașament Divizia 22 Infanterie, care din păcate nu a asigurat toate trecătorile. Nemții au folosit o trecătoare care mai fusese utilizată în 1690 în lupta lui Constantin Brâncoveanu cu otomanii, prin vestul masivului Piatra Craiului, la altitudini de 1.600 de metri, pe drumuri pe care nu le știau nici măcar ciobanii! În perioada de neutralitate, 1914-1916, nemții, prevăzători, trimiseseră aici ofițeri care se dădeau drept vânători, dar în realitate cartografiau zona. „Deci noi am ocupat culoarul Rucăr-Bran, dar am lăsat descoperite pantele vestice ale Pietrei Craiului, unde Brigada 8 Alpină germană a reușit să întoarcă armata română din Fundata. Când s-a dat alarma, Divizia 22 Infanterie s-a retras treptat până aici, ocupând vârful Muntelui Mateiaș”.

Generalul Averescu a dat ordin să nu se piardă această poziție! De-aici, nemții puteau ajunge în capitală fie pe drumul vechi, prin Târgoviște, fie pe cel nou, prin Pitești. Din fericire, armata română a rezistat o lună și jumătate, cu prețul a peste 2.300 de vieți. Luptele de aici au avut ca rezultat concret împiedicarea armatei germane de a forţa trecerea dincolo de Carpaţi pentru a mărşălui spre Bucureşti. Faptul că acest lucru s-a întâmplat până la urmă, după Bătălia Argeșului și cea din Pasul Jiului, este altă poveste. 416 eroi necunoscuţi, ale căror rămășițe se află la Mateiaș, n-au putut fi identificați. Restul au fost duși în localitățile lor, fiind dâmbovițeni, musceleni, vrânceni, teleormăneni, practic, de pe tot cuprinsul țării. Inclusiv oameni de la șes, care nu văzuseră niciodată un munte.

În drumul nostru prin muzeu, Costin Peligrad îmi arată mândru un panou: „Noi am avut aici în Muscel una dintre cele mai mari personalități politice românești, Ion Mihalache, care a luptat în bătălia de la Muntele Mateiaș ca sub­locotenent, a primit Ordinul «Mihai Viteazul» pentru faptele sale de vitejie, apoi a înființat Partidul Țărănesc, pe care l-a unit în 1926 cu cel Țărănesc al lui Iuliu Maniu. Din păcate și-a găsit sfârșitul ca deținut politic la Râmnicu Sărat, dar este mândria noastră!”

Capela de la baza Mausoleului a fost pictată inițial de Olga Greceanu, domnișoara de onoare a Reginei Maria. Din păcate, acele picturi s-au deteriorat în timp, din cauza umidității, și la restaurarea din 1984 au fost înlocuite cu un mozaic din sticlă de Murano, realizat de studenți de atunci ai Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, sub conducerea profesorului Petre Achițenie. Mozaicul prezintă, pe trei pereți, trei scene: armata română în luptă, apoi trecând pe sub Arcul de Triumf, respectiv populația musceleană care a ajutat-o. „Există mărturii - inclusiv Constantin Kirițescu scrie despre «mândrele muscelence» care treceau pe sub tirul artileriei germane ca să le aducă de mâncare militarilor români!” Deasupra, pe cupola capelei, veghează domnitorii Țărilor Române.
Cel mai impresionant este, de­sigur, în subsol, osuarul. Rămășițele unor eroi neidentificați. Numele lor sunt probabil înscrise în memorialul care acoperă pereții încăperii, luate din registrele unităţilor militare, dar nimeni n-a știut să spună cui aparţine un trup sau altul. E greu, e imposibil să nu fii copleşit de emoţie.

Părăsim în tăcere Mausoleul Mateiaş. Valoarea sa liturgică nu are nevoie să fie demonstrată, iar frumuseţea ansamblului şi a fiecăreia dintre componentele sale îi conferă o înaltă valoare culturală. E atât de important să ne cunoaştem istoria! O bună parte din ceea ce avem şi suntem azi se datorează acelor eroi, cunoscuți și necunoscuți.