Pecetea etnică salvează satul de la extincție

„Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul. Pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în centrul lumii”, scria în studiul „Satul românesc și răs-bunarea marginii” profesorul universitar Gheorghiță Geană. Tot ceea ce ține de lumea satului, artă, folclor, datini, port nu poate fi atins de curentul globalizării. Fiindcă deține pecetea etnică ce nu poate fi ștearsă nicicum. Interviul cu antropologul sovejean ne întărește convingerea că satul românesc nu va dispărea.

Domnule profesor, vorbiți despre modul în care poate exista satul în contextul globalizării.

Vedeți, globalizarea este un termen foarte terestru. Există moduri diferite de a te raporta la spațiu, la distanțe. Am fost odată, cu mulți ani în urmă, la o expoziție de fotografii care prezentau clădiri din Rusia cu diferite stiluri arhitectonice. Se știe că la ruși totul este proiectat la scară mai mare decât în alte părți. Așa este. Clădirile lor sunt mari, interesante, dar, curios lucru, ai senzația că proiecțiile acestea arhitectonice gigantice, deși ei sunt un popor creștin, nu tind spre transcendent, ci iau înălțime pentru a stăpâni cumva lumea.

Să facem o comparație cu goticul occidental creștin. Acolo săgeata gotică aspiră spre divinitate. Catedralele gotice au altă semnificație, altă aspirație, altă încărcătură spirituală. Așa se întâmplă și cu globalizarea.

E un termen care nu are nimic comun cu spiritualitatea. Globalizarea se petrece pe domeniul tehnicii. Ca fenomen, ea este implacabilă. Dar își găsește locul numai în tehnică, pe tărâmul unde avem de-a face cu civilizația, atunci când aceasta reprezintă totalitatea bunurilor materiale ale unei culturi.

Să fim atenți, o invenție tehnică nu are percepție etnică, fie că e din domeniul televiziunii, al telefoniei mobile sau IT. Se difuzează foarte simplu, e multiplicabilă fără probleme. Nu e nevoie de adaptare la un popor sau altul. În schimb, faptele de cultură în sensul spiritual al cuvântului, care cultură conține artă, port, folclor, datini, o anumită morală, toate au o pecete etnică.

George Enescu atunci când compunea o piesă muzicală spunea: „Eu când compun mă gândesc la drumurile de țară mol­dovenești”.

Erminia ansamblului brâncușian de la Târgu-Jiu

Cum are arta pecete etnică?

Oricine ar putea să spună ceva despre opera lui Brâncuși, despre o piesă sau alta din creația artistului născut la Hobița. Să luăm un singur exemplu, Masa Tăcerii de la Târgu Jiu. Dacă unui extraterestru, care să nu știe nimic despre Brâncuși, i s-ar pune în față această lucrare, el ar putea cel puțin să spună că ea vorbește despre Unul și multiplu. Dar dacă vrei să te împărtășești de semnificația totală a operei lui Brâncuși, trebuie să vii în România, să vizitezi Oltenia, să ajungi la Hobița.

Complexul de la Târgu Jiu reprezintă o creație închinată eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Acolo, Masa Tăcerii exprimă masa de pomenire, dată în memoria eroilor dispăruți, apoi avem Poarta Sărutului, care în partea de deasupra este asemenea unui sarcofag, fiindcă ea reprezintă nunta mioritică, nunta flăcăilor care au murit pe front fără a apuca să se căsătorească. Pentru că noi știm, s-a păstrat din tradiție, mai ales la sat, ca tânărul ori tânăra care au murit fără să fi fost vreodată căsătoriți sunt înmormântați în costum de mire sau mireasă.

Nunta mioritică se găsește așadar în Poarta Sărutului. Iar ultima piesă, Coloana fără sfârșit, este calea pe care se ridică la cer sufletele celor care au murit pe câmpul de luptă.
În concluzie, oricine poate să vină să spună ceva despre Brâncuși, însă dacă vrea să se împărtășească din sensul total care include particularul și universalul într-un tot semantic și simbolic, trebuie să vină la Târgu-Jiu, în România.

Toate acestea au o pecete etnică și din această cauză, în general, popoarele își exprimă identitatea printr-un comportament spiritual, cultural. Arta, cultura au pecete etnică.

Mozaicul cultural al umanității este de neînlocuit

Ar trebui să ne sperie curentul globalizării?

Globalizarea este un tăvălug. Dar nu trebuie să ne fie frică de el. Globalizării trebuie să-i dai ceea ce-i al ei. În schimb, trebuie să ținem și în primul rând să fim conștienți de bunurile noastre spirituale. Acestea au o încărcătură importantă, care ne aparține, este contribuția noastră la cultura universală.

Vedeți dumneavoastră, globalizarea nu va putea niciodată să niveleze și să aducă toată umanitatea la ipostaza unei plaje ­imense de nisip. Nu, nu va reuși nicicând să facă așa ceva. Pentru că oamenii, conform principiului indivi­duației, au identitatea lor. Dar și culturile au identitatea lor. Cui ar folosi să dispară culturile? Cromatismul acesta, care constituie mozaicul cultural al umanității, cu ce oare l-am putea înlocui?

Nu trebuie să ne fie teamă de globalizare, dar sigur, trebuie în replică să avem conștiință și să păstrăm ceea ce nu e permis să lăsăm în uitare, acel ceva care ține de identitatea noastră.

Și în natură observăm acest lucru: nu există numai continuitate, ci și discontinuitate. Lumina este în același timp corpuscul, dar și undă.

Cândva am zis că dacă lumea se va globaliza, se va globaliza pe structura spațiului mioritic al lui Lucian Blaga. Umanitatea în proiecția ei geografică este imposibil să arate asemenea unei imense câmpii, a unui deșert. Fizic vorbind.

Nu ne mai putem cantona în modul de viață arhaic

Așa e structurat pământul, așa l-a creat Dumnezeu.

Da, ai aici o câmpie, dincolo începe muntele, apoi mai coboară înălțimea reliefului la deal, mai departe este marea, și tot așa. Atunci când vorbea de spațiul mioritic, Blaga a fost întrebat la un moment dat: „Bine, dar cum explici la câmpie așa ceva?” Pentru că spațiul mioritic presupune ondulația deal-vale. Blaga a răspuns: „E simplu, și la câmpie ai alternanța o casă, o grădină, o casă, o grădină”.

Această unitate în discontinuitate, dialectica aceasta, face parte din structura existenței, o găsim chiar în natură. Nu e nevoie să ne speriem că ne va nivela globalizarea. Să luăm ce e de luat din globalizare și să păstrăm identitatea noastră prin pro­ducțiile culturale care ne reprezintă prin pecetea lor etnică.

În sensul ăsta, eu cred că satul nu moare. E o problemă în legătură cu satul românesc. Dacă trebuie să rămână ceea ce a fost, dacă trebuie să ne alarmăm de schimbările petrecute în lumea satului. Schimbarea este în legile firii. Nu ne mai putem cantona în modul de viață arhaic. Evident, sunt unele lucruri care pot fi conservate, preluate, păstrate.

Eram odată în Apuseni. Coboram din Fericetul Albei, satul în care s-a născut Horea (Vasile Nicola Ursu) (1731-1785), unul din conducătorii răscoalei țărănești de la 1784 din Transilvania. Acolo se află o culme pe care se vede în zare o mare parte din Ardeal. M-am oprit să stau de vorbă cu un țăran care avea în curtea casei lui niște buciume. L-am întrebat: „Mai cântă cineva din buciumele acestea?” „A, nu, din păcate.” Am replicat: „Da, să știți, chiar că-i din păcate. Ce vă împiedică să cântați din bucium aici?” Atunci omul mi-a răspuns spășit: „M-ați convins. Voi merge să le pun, să le bag în apă ca să se umfle lemnul!” Dacă buciumul e uscat, aerul se strecoară printre piesele lui componente și nu sună cum trebuie.

Să luăm în seamă și alt element. Cine stă să analizeze va observa că până și vorba omului se modelează în funcție de formele de relief. La munte oamenii vorbesc mai tare, nu mai răstit, ci cu altă intensitate a vocii, cu altă modulație, ca să se audă de pe un deal pe altul.

În final, cred că valorile satului nu vor dispărea. Nu cred că e nevoie nici să ne străduim a păstra lucrurile într-o încremenire fără rost și anacronică. Lucrurile se reg­lează altfel, nu forțat, ci firesc.