Pentru cercetarea bolnavilor vom câştiga iubirea

În Vechiul Testament, vindecarea bolilor nu a fost considerată niciodată apanajul puterii omeneşti. Cu toate că doctorii nu erau consideraţi drept inutili, credinţa era considerată mai importantă decât orice medicament. Metafora vindecării fizice este de asemenea utilizată des pentru a reliefa şi vindecarea spirituală de efectele păcatelor. Un alt element care apare în acest sens sunt textele în care sunt criticaţi falşii vindecători, precum cei care se ocupă cu magia.

În cartea proorocului Iezechiel întâlnim un pasaj tulburător, în care păstorii lui Israel sunt mustraţi aspru de Dumnezeu pentru păcatele lor faţă de semeni: „Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime“ (Iezechiel 34:4). Observăm menţionate în acest pasaj cinci categorii diferite de oameni pe care păstorii lui Israel ar fi trebuit să le ajute. Considerăm că, aici, se face referire mai mult la bolile spirituale decât la cele fizice. Se începe cu categoria oamenilor „slabi“, care au nevoie să fie întăriţi în faţa ispitelor şi necazurilor care îi înconjoară. Apoi, se face referire la cei „bolnavi“, adică persoane care au păcătuit şi au nevoie să se cureţe de păcatul lor. În mod sigur, boala este aici o metaforă pentru păcat, deoarece nimeni nu se aştepta ca păstorii lui Israel să efectueze vindecări fizice pe loc. Apoi se merge la următoarea categorie, a oamenilor „răniţi“, care repetă păcatele până când acestea se transformă în patimi. Dacă cei bolnavi puteau fi vindecaţi, cei răniţi trebuie mai întâi oblojiţi, adică ajutaţi să se refacă după greşelile lor, înainte de a putea fi vindecaţi cu adevărat. A patra categorie este a oamenilor „rătăciţi“, care au fost îndepărtaţi de la cele sfinte de păcate şi nu mai ştiu să deosebească binele de rău. Aceşti oameni ar fi avut nevoie de o discuţie sau călăuzire fermă care să îi convingă din nou care este calea dreptăţii. În cele din urmă se ajunge la categoria celor „pierduţi“, adică extrem de depărtaţi de credinţă, care au ales calea celor rele. Observăm aici adevărate trepte ale păcatului. La început avem ispita (cei slabi) - păcatul (cei bolnavi) - patima (cei răniţi) - nedeosebirea între bine şi rău (cei rătăciţi) - împotrivirea faţă de bine (cei pierduţi). Dumnezeu face o făgăduinţă prin proorocul Iezechiel în finalul acestui mesaj: „Oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea grasă şi tare o voi păzi şi voi păstori cu dreptate“ (Iezechiel 34:16).

Falşi vindecători

Una dintre îndatoririle oamenilor virtuoşi a fost întotdeauna cercetarea celor bolnavi. Cu toate că fiecare om a fost înzestrat cu darurile sale caracteristice, îngrijirea bolnavilor a fost mereu o jertfă de iubire colosală, greu de egalat chiar şi de marile descoperiri tehnologice sau artistice ale omenirii. Nu ne miră, aşadar, faptul că întâlnim în Vechiul Testament o recomandare precum aceasta: „Nu te teme a cerceta pe bolnavi că pentru aceste fapte vei câştiga iubirea“ (Ecclesiastul 7:37). Îngrijirea bolnavilor este considerată drept o treaptă pe calea de atingere a virtuţii iubirii. Însă nu trebuie să considerăm că toţi cei care doreau să îngrijească bolnavii o făceau doar din compasiune sau iubire. În afara doctorilor existau şi oameni dispuşi să efectueze diverse ritualuri păgâne şi magice pentru a-i „vindeca“ pe cei bolnavi. Regele Solomon se arată critic faţă de această categorie de oameni: „Meşteşugul copilăros al vrăjitorilor nu mai putea nimic şi îngâmfarea lor că ştiu ceva ieşise de ruşine. Ei care ziceau că pot să gonească din inima bolnavă spaimele şi tulburările, chiar ei zăceau acum plini de ruşinoasă spaimă“ (Înţelepciunea lui Solomon 17:8). Iată cum apar descrişi aici falşii vindecători. Ei pretindeau nu doar faptul că pot vindeca bolile trupeşti, ci şi pe cele sufleteşti, un lucru cu atât mai fals, cu cât ei înşişi erau doborâţi de patimi şi păcate. Regele Solomon descrie în tot capitolul în cauză cum vrăjitorii sunt afectaţi de spaimele şi temerile care se nasc din frica de iad, temeri pe care se văd în imposibilitatea de a le învinge singuri.

Vindecarea lui Neeman Sirianul

În finalul acestui material vom descrie o vindecare arhicunoscută din Vechiul Testament, şi anume cea a lui Neeman Sirianul: „Şi a dus regelui lui Israel scrisoarea în care zicea: «Împreună cu scrisoarea aceasta, trimit pe Neeman, sluga mea, ca să cureţi lepra de pe el». Când a citit regele lui Israel scrisoarea, şi-a rupt hainele sale şi a zis: «Au doară eu sunt Dumnezeu, ca să omor şi să fac viu, de trimite el la mine, ca să vindec pe acest om de lepră? Iată, acum să vedeţi şi să ştiţi că el caută pricină de duşmănie împotriva mea»“ (IV Regi, 5:6-7). Din acest pasaj vedem cum regele lui Israel cade în deznădejde, fiind ferm convins că nu există nici un leac posibil pentru lepră. Chiar dacă ar fi existat un asemenea leac la vremea respectivă, este aproape sigur că avea rezultate îndoielnice. Singurul vindecător autentic al leprei rămânea doar Dumnezeu, dar nimeni nu putea să spună sigur că vindecarea urma să aibă loc. Nimeni în afara proorocului Elisei: „Când însă a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că regele lui Israel şi-a rupt hainele sale, a trimis să i se spună regelui: «Pentru ce ţi-ai rupt tu hainele tale? Lasă-l să vină la mine şi vor cunoaşte că este prooroc în Israel»“ (IV Regi 5:8). Vindecarea aceasta urma să arate, aşadar, că Dumnezeu este alături de poporul său ales, şi nu că Elisei urma să rezolve problema printr-un ritual magic. Iată şi momentul vindecării: „Şi a venit Neeman cu caii şi cu căruţa sa, oprindu-se la poarta casei lui Elisei. Iar Elisei a trimis la el pe sluga sa să-i zică: «Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat!» Neeman însă s-a mâniat şi a plecat, zicând: «Iată, socoteam că va ieşi el şi, stând la rugăciune, va chema numele Domnului Dumnezeului său, îşi va pune mâna pe locul bolnav şi va curăţi lepra. Au doară Abana şi Farfar, râurile Damascului, nu sunt ele mai bune decât toate apele lui Israel? Nu puteam eu oare să mă scald în ele şi să mă curăţ?» Şi aşa s-a întors şi a plecat mânios. Dar slugile lui, apropiindu-se, i-au grăit şi i-au zis: «Stăpâne, dacă proorocul ţi-ar fi zis să faci ceva însemnat, oare n-ai fi făcut? Cu atât mai vârtos trebuie să faci când ţi-a zis numai: Spală-te şi vei fi curat!» Atunci el s-a coborât şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit“ (IV Regi 5:9-14). Neeman era furios pentru că el considera că Elisei l-a trimis doar să se purifice ritualic în râul Iordan, aşa cum se întâmpla adesea în religiile păgâne.

Cu toate acestea, se lasă înduplecat de propriii slujitori şi câştigă astfel vindecarea. Acest moment arată că Elisei a dorit să demonstreze că Dumnezeu este Cel Ce vindecă prin atotputernicia Sa, şi nu omul prin puterile sale limitate. Pasajul este extrem de important şi pentru creştinism deoarece a fost considerat adesea drept o prefigurare a Botezului creştin, nu doar pentru că Neeman se vindecă prin afundările repetate în apa Iordanului, ci şi pentru că decide să treacă la iudaism.