„Pentru om s-a făcut toată lumea aceasta”

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, societatea din spațiul apusean al Europei trecea printr-o criză a conștiinței, ale cărei consecințe s-au propagat și în spațiul răsăritean ortodox. O radiografie a modului în care acestea au influențat sau nu viața socială și religioasă a societății românești din acea perioadă regăsim în Didahii, dar și în alte scrieri ale Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, bogate în idei și mentalități ce ne permit astăzi să înțelegem mai bine realitățile vremii de atunci.

Ideile și mentalitățile nu țin cont de limite și pătrund în orice spațiu, indiferent de etnie, religie, mediu cultural, generând variate tipuri de manifestare a existen­ței. Ideile și mentalitățile sunt asemenea semințelor purtate de vânt, iar istoria veacurilor dovedeşte că nu toate găsesc pământul mănos în care să rodească și, astfel, să determine o cultură care să domine și să genereze schimbări în societate.

În Europa sfârșitului de secol al XVII-lea și începutul celui următor s-au pus bazele pentru o nouă ordine a lucrurilor la nivel politic, cultural și religios, deoarece societăți umane din partea de vest a bătrânului continent se aflau în criză: de la resentimente şi discordii între popoare până la războaie sângeroase aproape la fiecare început de primăvară între regate catolice şi protestante, toate acestea culminând cu certurile interminabile privind îndrăzneala liber-cugetătorilor de a subordona Divinul umanului. Astfel, ridicarea pe piedestal a umanului, explica istoricul literar francez Paul Hazard, a determinat o criză de conștiință întregii Europe, iar aceasta pentru că, excluzând opera Creatorului, umanul, care „cuprinde toate realitățile, rezolvă toate problemele sau le declară ca inexistente pe cele pe care nu le poate rezolva”, caută adevărul și fericirea în „elanul vital al tuturor ființelor în general și al omului în special”.

Consecințe ale crizei conștiin­ței europene s-au propagat și în Estul ortodox al Europei. Însă, spre deosebire de Imperiul Ţarist, unde Petru cel Mare a început între anii 1682 și 1725 procesul de occidentalizare forţată şi de diminuare a rolului Bisericii în societatea rusă, în Țările Române, semințele venite dinspre Vestul Europei nu au găsit acel pământ prielnic. Acest fapt s-a datorat elitelor conducătoare din societatea românească de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, care, resimţind instabilitatea vremurilor, au căutat să formeze o conştiinţă proprie care să dăinuie. „Fortuna labilis” sau caracterul schimbător al sorţii a fost diminuat prin apariţia unui model cultural autentic - cel brâncovenesc, ce se defineşte ca întrepătrundere a modelelor culturale autohtone, venite pe filiera bizantină, cu modele occidentale şi orientale. Această conştiinţă a format mărci identitare şi a favorizat trecerea înspre premodernitate.

De aceea, spre deosebire de alte societăţi europene, unde exista tendinţa de separare a credinţei de raţiune, a moralei de politică, societatea românească a cunoscut o interpenetrare a celor două aspecte - fapt ce a generat o oarecare omogenitate culturală -, însă ansamblul formelor culturale a pătruns cu greu în straturile sociale inferioare ale societății noastre.

Nereceptarea culturală de către „păturile de jos” a fost percepută de elita conducătoare a societăţii româneşti, iar unul dintre cei care şi-au asumat şi îndreptarea faptelor a fost Sfântul Antim Ivireanul, un rob din Iviria (Georgia de azi) care a ajuns Mitropolit al Ţării Româneşti între 1708 și 1716: „Am treabă cu toţi oamenii câţ sânt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă, afară de păgâni şi din ceia ce nu sunt de o lege cu noi, căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să ceară pre toţi, iar nu de la alţii” (Antim Ivireanul, „La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură”, în Scrieri, Ed. BASILICA, p. 113).

De ce Biserica Ortodoxă şi-a asumat acest rol? Răspunsul îl dă tot acest sfânt ierarh: „Pentru buna ascultare şi supunerea” pe care poporul dreptcredincios le arată „de-a pururea cătră biserică şi cătră arhiereu”.

În această grea slujire pe care şi-a asumat-o, eruditul ierarh a fost călăuzit de credinţa că singura conştiinţă care dăinuie peste veacuri într-o varietate de forme culturale este rațiunea care cultivă cuvintele Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, adică cea care subordonează umanul Divinului. Astfel, pentru a-i călăuzi „pre creştinii cei lipsiţi” cum să ajungă să se sature de „lumina cunoştinţii”, Sfântul Antim s-a ostenit ca să educe mai întâi pe împreună-lucrătorii lui, adică „pre preoţi şi pre părinţii cei duhovniceşti”: „Mă întristez şi mă mâhnesc mai mult, că văz între preoţii miei atâta prostie, atâta neînvăţătură şi atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteţi face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme”.

De aceea, cea mai mare parte a activității sfântului ierarh a fost îndreptată înspre luminarea și înduhovnicirea preoţilor, fiindcă preoții, dimpreună cu ierarhii, sunt „sarea pământului” și „lumina lumii”, iar orice ierarh, „de ar fi cât de pricopsitu întru politie şi iscusit întru învăţătură”, „nu poată să le vază toate, nici să le ştie toate; şi pentru aceia dar, are pre preoţi şi pre părinţii cei duhovniceşti carii slujesc sfinţitului păstoriu ca nişte ochi să vază toate, ca nişte mâini să lucreze cele trebuincioase şi ca nişte picioare să alerge cu mijlocul lor la trebuinţa tuturor”.

Prin această înflăcărată apărare a credinței ortodoxe și slujire a lui Dumnezeu, care s-a concretizat în ctitorirea de locașuri sfinte, crearea limbii liturgice și literare românești și măiestrimea literei tipografice, Sfântul Antim Ivireanul a contribuit la păstrarea și întărirea unei conștiințe ortodoxe în spațiul românesc, de la începutul secolului al XVIII-lea, care a rămas și în zilele noastre ca o marcă identitară spre mărturie unei conștiințe europene aflată încă în criză.

Totodată, eruditul ierarh geor­gian a fost unul dintre marii precursori ai iluminismului ortodox românesc, menit să călăuzească și să vindece omul preocupat de sensul existenței sale, în așa fel încât să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu: „Iar sfârșitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câștigarea și fericirea lui Dumnezeu însăși; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul, se zice că s-a făcut de cătră Dumnezeu ca să dobândească pe Dumnezeu”.