Pledoaria rugăciunii la Sfântul Ciprian al Cartaginei și experiența personală

Rugăciunea adevărată presupune participare activă, „din toată inima”. Lupa cu gândurile este foarte dură, căci diavolul se strecoară în suflet și încearcă să ne tulbure, aducându-ne cugete lumești și „făcând ca una să avem în inimă și altceva pe buze”. De aceea, trebuie ca „inima să ne fie închisă împotriva adversarului și deschisă numai pentru Dumnezeu” (De Dominica oratione, XXX, p. 482).

Rugăciunea a constituit un aspect esențial în viața Sfântului Ciprian al Cartaginei ( 200-258), un Părinte al Bisericii care a înțeles că atât în vremuri bune, de pace și liniște, cât și în suferință, prigoană sau chiar martiriu, singurul lucru care aduce cu adevărat mângâiere este dialogul viu cu Dumnezeu. De Dominica oratione (Despre Rugăciunea domnească), lucrare scrisă undeva prin anii 250-252, se dovedește a fi nu numai o edificatoare cateheză, bazată pe exegeza rugăciunii „Tatăl nostru”, ci o adevărată pledoarie în favoarea rugăciunii, pledoarie izvorâtă - se pare - dintr-o profundă experiență personală.

În viziunea Sfântului Ciprian, nevoia omului de a se ruga este, în primul rând, o consecință a condiției sale de creatură, dependentă de Dumnezeu, Creatorul său. Rugăciunea, fiind suflul de viață duhovnicească, este forma cea mai potrivită de relaționare a omului cu Cel care i-a dat viață: „Cel ce a făcut să trăim - spune el - ne-a învățat și să ne rugăm” (De Dominica oratione, II, trad. Nicolae Chițescu et al., în: Apologeți de limbă latină, col. PSB 3, Ed. IBM al BOR, București, 1981, p. 464). Hristos ne-a lăsat model de rugăciune - „Tatăl nostru” - tocmai pentru ca noi să știm mai bine cum să ne rugăm și ce să cerem pentru a fi mai ușor ascultați: „Este plăcut și intim pentru Dumnezeu să fie rugat prin cuvintele Fiului Său, să ajungă la urechile Lui rugăciunea alcătuită de Hristos, să recunoască Tatăl cuvintele Fiului Său când noi ne rugăm” (De Dominica oratione, III, p. 465). În plus, necesitatea rugăciunii reiese chiar din exemplul Mântuitorului, Care se ruga El Însuși, retrăgându-Se de multe ori în singurătate (Luca 5, 16) și petrecând noaptea în rugăciune (Luca 6, 12).

Episcopul cartaginez ne oferă și câteva reguli cu privire la locul, timpul și modul rugăciunii. Dacă rugăciunea publică se face în casa Domnului, spațiul special consacrat cultului divin, rugăciunea personală trebuie făcută în intimitatea „cămării” noastre (Matei 6, 6), căci Domnul Însuși „ne-a recomandat să ne rugăm pe ascuns, în locuri retrase și ferite”, departe de ochii celorlalți și aproape de cei ai Domnului, Care vede pretutindeni și „pătrunde în orice colțișor” (De Dominica oratione, IV, p. 465).

În ceea ce privește timpul rugăciunii, Sfântul Ciprian amintește cele trei momente ale zilei păstrate din tradiția poporului ales: ceasurile 3, 6 și 9, ore pe care le-a respectat și Daniel în timpul robiei babiloniene (Daniel 6, 11) și care, în viziunea lui, aveau o înțelegere trinitară, găsindu-și corespondența în trei momente esențiale ale Noului Legământ: pogorârea Sfântului Duh (ceasul 3), răstignirea Domnului (ceasul 6) și moartea Lui pe Cruce (ceasul 9) (De Dominica oratione, XXXIII, p. 484). Pe lângă acestea, creștinul trebuie să se roage dimineața, în cinstea Învierii Domnului, dar și seara, la apusul soarelui, când cere de la Hristos, „Soarele cel adevărat” ca, odată cu lumina zilei, să-i dăruiască și harul luminii veșnice. Rugăciunea nu este condiționată însă de vreun moment anume, ci orice timp este potrivit pentru ea: „Nu există pentru creștini oră în care ei să nu se simtă datori a se ruga lui Dumnezeu, pentru ca noi, care suntem în Hristos, adică în soarele cel adevărat și în ziua cea adevărată, să stăm toată ziua în rugăciuni. Și când vine noaptea, potrivit legilor universului, care fac să alterneze între ele zilele și nopțile, este de tot folosul pentru credincioși să se roage și în întunericul nopții, fiindcă pentru fiii luminii și noaptea este zi” (De Dominica oratione, XXXIV, pp. 484-485).

Atitudinea în timpul rugăciunii trebuie să fie și ea una potrivită unui moment de asemenea însemnătate: întâlnirea cu Dumnezeu. Aceasta presupune o purtare cuviincioasă, chiar și în ceea ce privește poziția corpului, felul vocii și maniera de adresare: „Când ne rugăm, vorba și ruga noastră să fie cu smerenie, în liniște și cuviință, gândindu-ne că ne aflăm în fața lui Dumnezeu. Trebuie să plăcem ochilor divini și prin ținuta corpului, și prin felul vocii. Căci după cum cel care vorbește tare dovedește lipsă de cuviință, la fel cel ce se roagă trebuie să arate respect și modestie” (De Dominica oratione, IV, p. 465). Rugăciunea vameșului este pentru el model de rugăciune puternică, smerită, cu zdrobire de inimă: „Nu cu ochii înălțați către cer, fără rușine și nici cu mâinile ridicate fără cuviință, ci izbindu-și pieptul și mărturisindu-și păcatele închise înăuntru, cerea vameșul ajutorul milosârdiei divine” (De Dominica oratione, V, p. 466).

Un aspect important al rugăciunii îl reprezintă pentru Sfântul Ciprian pacea, care este și condiție, dar și rod al rugăciunii. Căutând pacea, ne putem ruga, iar rugându-ne, vom fi în pace, armonie și unitate, pentru ca „așa cum unul ne este spiritul, tot una să ne fie gândirea și simțirea” (De Dominica oratione, XXII, p. 478). Tot rod al rugăciunii este și fapta bună, care este expresia cea mai vie a lucrării harului, dobândit prin rugăciune, în viața noastră. Faptele bune sunt cele care duc cu ele rugăciunile noastre în fața Tronului ceresc și fac ca ele să fie auzite de Domnul (De Dominica oratione, XXXII, p. 483).

Rugăciunea adevărată presupune participare activă, „din toată inima”. Lupa cu gândurile este foarte dură, căci diavolul se strecoară în suflet și încearcă să ne tulbure, aducându-ne cugete lumești și „făcând ca una să avem în inimă și alt­ceva pe buze”. De aceea, trebuie ca „inima să ne fie închisă împotriva adversarului și deschisă numai pentru Dumnezeu”. Pericolul împrăștierii este atât de mare încât este nevoie de o stăpânire a întregii ființe: și a minții, și a simțurilor: „Când ochii îi sunt adormiți, inima trebuie să-i fie trează, precum este scris în Cântarea Cântărilor: «Eu dorm și inima mea veghează» (5, 2). De aceea cu grijă și prevedere, ne atrage atenția Apostolul zicând: «Când stați la rugăciune, fiți veghetori în ea» (Coloseni 4, 2)” (De Dominica oratione, XXX, p. 482).

Rugăciunea trebuie, așadar, să fie una interiorizată, trebuie ca de pe buze să coboare în inimă, locul unde ea este încălzită de dragoste și devine lucrătoare. Ca model ne este pus în fața ochilor chipul Anei cea stearpă, mama lui Samuel - simbol al Bisericii -, care se ruga „nu cu voce tare, ci tăcut și modest, în adâncul inimii ei. Vorbea rugându-se în gând, dar cu credință pe față, fiindcă știa că Dumnezeu și așa aude, și a dobân­dit ușor ceea ce a cerut, fiindcă a cerut cu cre­dință, precum spune Sfânta Scriptură: «Vorbea în inima sa și buzele ei se mișcau, dar vocea ei nu se auzea, și a auzit-o pe ea Domnul» (1 Regi 1, 13) (De Dominica oratione, IV, p. 466).

Retragere, liniștire, pace, pază a gândurilor, sme­renie, rugăciune curată și neîncetată, iată elemente ale unei viziuni care nu este departe de perspectiva profundă a marilor Părinți isihaști. Printr-o astfel de abordare, Sfântul Ciprian al Cartaginei reușește să sintetizeze, atât de frumos, învățătura despre rugăciune, fiind în acest sens un reper pentru creștinismul apusean și nu numai.