Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Poetul Ștefan Baciu și odiseea exilului

Poetul Ștefan Baciu și odiseea exilului

Galerie foto (7) Galerie foto (7) An omagial
Un articol de: Annie Muscă - 10 Feb, 2021

Poet, eseist și publicist, profesor, traducător și diplomat, Ștefan Baciu s-a născut în 1918, la Brașov. Devine atașat, în 1946, apoi consilier de presă la Legația României de la Berna. Doi ani mai târziu, în 1948, demisionează din diplomație, însă nu se întoarce în România, din cauza regimului comunist. Începe odiseea exilului cu Brazilia și se sfârșește cu Hawaii, unde își va croi drumul spre cele veșnice la începutul anului 1993. Crucifixul primit de la bunicul său, preotul Ion Baciu din Nadeşul Mureșului, avea să-l însoțească protector în debutul exilului.

Jurnalist complex, fondator al primei reviste de literatură română din America Latină, cetățean brazilian din 1955, poetul român Ştefan Baciu devine o personalitate apreciată în cercurile culturale sud- americane. Îl cunoaște pe Che Guevara, realizează, în 1959, la Havana, primul interviu cu Fidel Castro și demască fața totalitarismului în cartea „Cortina de ferro sobre Cuba” (1961). Profesor la Universitatea din Washington în anii ’60, „Cetățean de onoare” al orașului Rio de Janeiro, „Consul de Bolivia” în Honolulu și „Profesor Emeritus” al Universității din Hawaii, Ștefan Baciu rămâne un specialist în poezia suprarealistă latino-americană, adânc ancorat în armonia cuvântului românesc.

Bunicul său pe linie paternă a fost preotul Ion Baciu din Nadeşul Mureșului, iar crucifixul dăruit de acesta în copilărie avea să-l înso­țească protector în debutul exilului. Tatăl său, Ioan Baciu, născut la 1888, avea doctorat în Litere, la Viena, şi era profesor de germană la Colegiul Naţional „Andrei Șaguna” din Brașov. Ștefan i-a fost elev şi, fiind un copil eminent, şi-a făcut prieteni printre profesorii săi: pe scriitorul Octav Șuluțiu, de la care a deprins frumusețea limbii franceze, şi pe Emil Cioran, de la care a învăţat logica și filosofia. Mama lui Ștefan se numea Elisabeta Sager și avea rădăcini austriece. Tabloul intelectual al familiei Baciu era completat de unchiul lui Ștefan, avocatul Aurel Baciu, cunoscut drept unul dintre participanții la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Martor la punerea pietrei de temelie a Catedralei Ortodoxe din Târgu Mureș, în 1925, și fervent apărător al Bisericii, Aurel Baciu sfârșea, în anii ’50, în închisoarea de la Sighet. 

„Casa Galbenă” și amintirile

În orașul de sub Tâmpa, Braşov, cântat adesea de poetul Ștefan Baciu în singurătățile sale, pe actuala stradă Gheorghe Baiulescu, la nr. 9, se află „Casa Galbenă”, locuința familiei celui care a ales exoticul exil. Între timp, casa copilăriei a devenit muzeu memorial, botezat cu numele său, grație surorii Ioana Baciu Mărgineanu. Plecarea definitivă din România a însemnat pentru Ștefan Baciu și despărțirea pentru totdeauna de „Casa Galbenă”, locul care l-a urmărit permanent în peregrinările sale. Căile întortocheate ale exilului l-au ținut departe de atmosfera Crăciunului din casa părintească. Poate de aceea, multe poezii reflectă dorul de colindat în Ajunul Nașterii Domnului: „Împinşi de mâini ce nu se văd şi de-alizee/ Crăciun de-argint, o, taină fermecată,/ purtăm la butonieră flori şi curcubee/ cuvântul sună ca o vioară-mprumutată:/

În noiembrie 2019, „Casa Galbenă” a deschis uşile publicului cu expoziţia „Culorile vieţii”, alcătuită din tablouri semnate de Mira Simian Baciu şi donate de soțul ei Bibliotecii Academiei Române. Ce nu reușise Ștefan să zugrăvească prin cuvinte, a desăvârșit Mira prin culoare. 

Student la București

După studiile liceale, fermecat de prelegerile lui Tudor Vianu, se îndreaptă spre Capitală că­tre Litere și Filosofie, dar, în final, termină Dreptul, în 1941. Cel care la 17 ani primise Premiul Fundațiilor Regale pentru volumul „Poemele poetului tânăr”, pe succesul căruia mizase Mircea Eliade, colabora acum la diverse publi­cații din București și din țară. Scria la „Universul”, „Universul Literar” și „Libertatea”. A ocupat funcția de secretar de redacție la revista „Gândirea” până când Nichifor Crainic l-a concediat, după ce aflase că era simpatizant al mișcării socialiste. Lucrează apoi ca traducător la diverse instituții și edituri. În vremea studenției, braşoveanul publicase volumul de versuri „Cetatea lui Bucur” (1940), o frescă plastică a Bucureș­tiului interbelic, reeditată după mai bine de șase decenii. Și tot în acea perioadă, cel care urma să-și deruleze viața la capătul lumii, publicase un volum de versuri intitulat „Căutătorul de comori” (1939), iar una, dacă nu cumva singura comoară căutată în permanență, era Dumnezeu: „Mi-ai dat, stăpâne, viața s-o trăiesc./ Nevrednic sunt de marea-Ți bunătate./ Trec anii tot mai seci, se risipesc/ În inima mustind singurătate./ Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut/ Să mă târăsc netrebnic salahor în ceruri,/ Să șterg de praf al îngerilor scut/ Și Precistei să-i văd de giuvaeruri” („Psalm de supunere”). 

De la Berna la Honolulu, via Rio de Janeiro

A plecat din România în 1946, când patria devenise mai degrabă lagăr decât casă. Nu a plecat singur, ci împreună cu soția sa, Mira Simian, cu care se căsătorise în 1945. Prima escală a fost Berna, unde era numit atașat, apoi consilier de presă la Legaţia română, la recomandarea lui Constantin Titel Petrescu și cu sprijinul diplomatului Șerban Voinea. După demiterea acestuia, Ștefan Baciu este rechemat la București, dar refuză și rămâne în Elveția până în 1949, când va obține, împreună cu soția, azil politic în Brazilia. Cunoștea germana și franceza de acasă, iar acum învăța portugheza și spaniola. La Rio de Janeiro, va fi redactor la „Tribuna de Imprensa”, al cărei director era jurnalistul Carlos Lacerda. Îl va cunoaște pe Che Guevara, va călători pe întregul continent sud-american și își va face mulți prieteni ambasadori, artiști și poeți: Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade sau Cecilia Meireles, Rafael Barraza Monterrosa, ambasador al republicii El Salvador.

Dorul de țară și de limba română îl va determina să scoată, împreună cu alți români refugiați, la Rio de Janeiro, una dintre primele reviste literare din exil, denumită „Înșir’te mărgărite”. Între timp, în 1955, cei doi soți își obțin cetățenia braziliană, dar viața lor nu va fi ușoară pe pământ străin. Din cercetările profesorului Florin Manolescu, aflăm că, în 1959, după fuga lui Batista și victoria lui Fidel Castro, Ștefan Baciu este primul ziarist din Brazilia invitat oficial să asiste la procesele politice intentate de noua putere. Refuză invitația, dar, în aprilie 1959, realizează la Havana un interviu cu Fidel Castro. Românul născut la Brașov va deveni autorul primei cărți în care va fi denunțat regimul totalitar al revoluționarului cubanez. Prefața cărții „Cortina de ferro sobre Cuba” (1961) este semnată de Salvador de Madariaga, scriitor spaniol, cunoscător al exilului.

Îl găsim pe Ștefan Baciu, în 1962, la Universitatea din Washington, susținând cursuri de literatură braziliană, apoi la Universitatea din Hawaii, în 1964, predând literatura sud-americană. Traduce și scrie în limba română, dar şi în spaniolă, portugheză și germană și publică articole la majoritatea revistelor din exil. După 13 ani petrecuți în Brazilia, familia Baciu își fixează definitiv în 1964 domiciliul în insulele Hawaii. La Honolulu, poetul va edita cu trudă, din 1965 până la dispariție, una dintre cele mai cunoscute reviste din diasporă, denumită „MELE” și subintitulată „Scrisoare internaţională de poezie”. Pentru că „mele” în limba hawaiană înseamnă poezie, cântec sau rugăciune. În paginile revistei, cei doi soți au reunit creațiile scriitorilor și artiștilor români sau străini împrăștiați prin lume.

Poemele poetului tânăr, ale poetului pribeag sau ale poetului singur, iată o parafrază a unor titluri de volume de versuri ale căror rime l-au însoțit pe toate meridianele, alinându-i dorul de casă și de limba română. Nostalgia versului care strigă înstrăinarea este limpede. Poezia devenise „codul secret” al lui și al Mirei, poetă și ea. Criticii l-au asemănat cu Pillat și Arghezi, cu Bacovia și Vasile Voiculescu, dar cântecele române în rime hawaiene și hispanice ne duc cu gândul și la lirica lui Ion Barbu. 

Mira, titlu de roman

„La ora în care aștern pe hârtie aceste pagini, la masa de lucru din Honolulu (…), sunt numai 48 de ore de când la bisericuța Sfinților Constantin și Elena a parohiei grecești din valea Nuuanu, la numai zece minute de casă, în drum spre superba plimbare pe Old Pali Road, pădure tropicală pe care deseori obișnuiam s-o străbatem cu mașina, mai cu seamă după obositoarele ore de lucru când își scria teza de doctorat, sau după ce picta ore în șir, a avut loc Parastasul de 40 de zile pentru odihna sufletului ei.” Este un fragment din romanul Mira, apărut în 1979, la Editura Mele, în Honolulu, la un an de la dispariția soției sale, poeta și pictorița Mira Simian, cea care îl însoțise pe toate cărările exilului. Cartea dedicată celei care avea să dispară la doar 58 de ani a apărut şi în România, în 1998, la Editura Albatros.

Mira Simian s-a născut în 1920 la Râmnicu Vâlcea. Tatăl era avocatul Constantin (Dinu) Simian, mort în 1955 în închisoarea de la Sighet, iar mama, farmacista Constanţa Bejan (Tanți, cu ascendență poloneză), care a trecut la cele veşnice în casa copiilor ei din capitala arhipelagului Hawaii, după ce fusese scoasă din închisoare, în 1960, de către Mira și Sergiu, se pare cu intervenția autorităților braziliene. Fratele Mirei, Sergiu Simian, a murit la scurt timp după revenirea de la Canal.

Mira a studiat Farmacia la București, urmând astfel profesia mamei și a bunicului matern. Apoi a urmat Literele la Strasbourg, obținând în 1970 titlul de doctor cu o teză despre sentimentul morții în opera lui Eugen Ionesco. Farmacistă la Râmnic, la Berna și la Rio de Janeiro, traducătoare și interpret la Camera Deputaților din Brazilia, în anii ’50, profesor de limbă spaniolă la Universitatea din Washington și la Universitatea din Hawaii în anii ’60, apoi profesor la Catedra de literatură franceză contemporană în universitatea din orașul ales ca ultimă desti­nație, Mira Simian avea să recreeze în scrierile sale atmosfera casei părintești și personalitățile care călcau pragul casei lui Dinu Simian. De la Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și Ion Mihalache la preotul profesor Petru Partenie sau preotul Ioan Marina, viitorul Patriarh Justinian al României.

Ștefan a pierdut-o pe Mira în iulie 1978. Prea devreme începuse odihna ei în cimitirul Makiki din insulele Hawaii. Iată câteva versuri sumbre publicate de Mira Simian în exil: „Intrați în mine cimitire havaiene/ Palmieri înalți moartea-mi legănați/ Bărci albe, păsări, frunze plutitoare/ Bucăți de lemn cu corpuri arse în soare/ Pești vii, veniți, duceți-mă la mal!”

Ștefan Baciu va supraviețui soției aproape 15 ani. Însă, ceața se așezase pe ochii celui pentru care scrisul însemnase aproape totul, astfel că foști studenți veneau la el să-i citească. A trecut la cele veșnice în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1993, sub semnul Botezului Domnului și al Sfântului Ioan. Amândoi odihnesc astăzi în cimitirul Makiki din Honolulu, orașul care le-a fost adăpost timp de aproape 30 de ani, că nu degeaba în limba hawaiană, „honolulu” se traduce ca loc de adăpost. Acolo, în insulele din Pacific, îi întâlnise pe cei doi soți, pe vremuri, Mitropolitul Bartolomeu Anania, vâlcean de-al Mirei, care nu uitase să-i pomenească în Memoriile sale.

Cărțile, clipe trăite

„Lavradio 98” (1982) sau „Franctiror cu termen redus” (1968), „Praful de pe tobă” (1980), „Microportrete” (1984) sau „Însemnările unui om fără cancelarie” (1996) sunt doar câteva dintre cărțile de evocări publicate de-a lungul existenței sale de către Ștefan Baciu. La acestea se adaugă și „Fata lui Temelie” (1974), un volum de proză poetică semnat de soția sa. Autor de antologii și al câtorva zeci de volume de poezie, memorialistică și eseistică, semnatar al câtorva mii de articole și studii publicate pe mai multe continente în română, germană, portugheză și spaniolă, Ștefan Baciu „rămâne, înainte de orice, un caz al literaturii române”, așa cum îl caracteriza scriitoarea Simona Sora.

În România, pe urmele profesorului din Hawaii

După 1990, sora poetului, Ioana Baciu Mărgineanu, cunoscută germanistă și teatrolog, s-a îngrijit de reeditarea operei acestuia. Dar cum nimeni nu este profet în țara lui, nici Ștefan Baciu nu este îndeajuns de cunoscut de către români. Poate fi și motivul pentru care un tânăr cercetător japonez, Yoshiro Sakamoto, a învățat românește pentru a călca pe urmele poetului-profesor, născut aici și înveșnicit în arhipelagul hawaian.

Tânărul Yoshiro venise prima oară în România în 2005 ca student, prin intermediul unui schimb cultural între universități din Kobe și Cluj. Nu a rămas prea mult atunci, dar la distanță de 10 ani, revenea mai hotărât ca oricând, fascinat de personalitatea lui Ștefan Baciu, despre care auzise de la profesorul său din Japonia - poetul Keijiro Suga, unul dintre ucenicii poetului născut la Brașov în 1918. Yoshiro era doctorand la Universitatea de Studii Străine din Tokyo, cercetător în cadrul Centrului de Cercetări Biografice de la Universitatea din Hawaii și foarte decis să refacă traseul exilului poetului român. În sejurul lui din 2015, a publicat studiul „Ştefan Baciu, Archipelagic Poet from Romania”, cu sprijinul Fundației Culturale Echinox și sub auspiciile Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

Așteptăm ca visul lui Yoshiro Sakamoto să se împlinească. Ar putea fi și un vis de-al nostru. Acela de a publica o carte în Japonia despre destinul celui care a fost Ștefan Baciu. Cert este că tânărul cercetător japonez, în 2018, a făcut o sărbătoare din centenarul magistrului acolo, în ținutul ghirlandelor de orhidee.