Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Polemică și mistică la Sfântul Simeon Noul Teolog

Polemică și mistică la Sfântul Simeon Noul Teolog

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Nicușor Deciu - 22 Iun, 2022

Întâlnirea este un eveniment; este o luminoasă ieșire din monotonie. Adesea, se întâmplă ca să avem o întâlnire neprevăzută în cursul unei zile, aptă să schimbe cu totul starea în care ne aflăm. Desigur, acest lucru poate căpăta valori în ambele sensuri, negative sau pozitive. Întâlnirea cu o persoană poate avea conotații speciale, formatoare, motivante pentru viață. Așa este întâlnirea cu Sfinții Părinți; este o revelație în adevăratul sens al cuvântului. Cititul unui text patristic nu este o simplă lectură, ci o întâlnire cu amprenta personală a Părintelui Bisericii. Dar ceea ce-l distinge pe sfânt de un individ obișnuit este faptul că niciodată sfântul nu poate fi luat și înțeles în sine. Sfântul este totdeauna perceput ca fiind cineva împreună cu Dumnezeu.

Dorul după Hristos

Sfântul este un theofor prin excelență. Totuși, el nu a fost în acest fel pe toată durata vieții sale, ci, mai înainte, a trăit o perioadă de căutare, de dor după Mântuitorul Hristos. Așa s-a întâmplat și cu Sfântul Simeon Noul Teolog, atunci când toți îi spuneau, potrivit propriei mărturii, că „în vremea noastră nu mai este nimeni care să împlinească evanghe­liceștile porunci în credință și lucrare” (Cateheza 29) sau că „astăzi nu mai sunt oameni care să se învrednicească de Duhul Sfânt” (Cateheza 32). Descurajante cuvinte, mai ales pentru un începător plin de dumnezeiescul dor, care l-ar putea duce până la prăpastia deznădejdii. Într-o astfel de stare s-a aflat și Sfântul Simeon Noul Teolog: „Iar când i-am auzit pe toți într-un glas spunând că acum nu se mai află pe pământ un astfel de sfânt am căzut într-o grea întristare” (Cateheza 35). Dar de ce se întâmplase acest lucru? Pentru că, în fapt, toate aceste cuvinte ale contemporanilor îi refuzau lui Simeon posibilitatea întâlnirii personale cu Cel pe care Îl iubea, cu Hris­tos. De aici provenea întristarea lui. Însă aceste păreri greșite nu l-au dus la deznădejde, ci, potrivit scrierilor sale, mai tare l-au împins să se roage: „Domnul meu, mântuiește-mă”.

Cursele ereziei

Plin de dumnezeiască râvnă după împlinirea poruncilor și a virtuților, și sub povățuirea părintelui său duhovnicesc, Sfântul Simeon se va învrednici curând de vederea luminii nezidite, de harul luminător al Duhului. Abia acum, prin luminarea harului, Sfântul Simeon va înțelege faptul extrem de grav că toate piedicile venite din partea celor ce contestau posibilitatea împărtășirii reale de Hristos erau expresiile unei subtile erezii la care contemporanii participau mai mult sau mai puțin conștient. Acesta este motivul pentru care Sfântul Simeon începe o luptă vădită cu necredința și recurge la polemică pentru a apăra adevărul credinței creștine, anume că Dumnezeu voiește să Se descopere celor credincioși în orice vreme. De aceea și scrie, poate cu o nemaiîntâlnită exigență: „Îi numesc eretici pe aceia care zic că în vremea noastră nu există nimeni care să poată împlini poruncile evanghelice” (Cath. 29). Și, de asemenea, faptul de a tăgădui dumnezeiasca luminare și lucrarea Sfântului Duh în sufletul celui credincios este o „rătăcire mai mare decât o erezie…, întrucât răstoarnă întreaga iconomie a Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nea­gă fățiș putința de reînnoire a chipului stricat și stins de moarte și redobândirea nestricăciunii și a nemuririi” (Cath. 32). Iată de ce Sfântul Simeon nu asistă pasiv la acest nihilism religios al celor din vremea sa, ci preferă să renunțe la liniștea mănăstirii sale pentru a combate acest curent distrugător care conducea, în mod indirect, la anularea efectelor Întrupării în cei credincioși.

Dumnezeiasca luminare

Prin urmare, este util să subliniem faptul că Sfântul Simeon nu vor­bește și nu scrie despre expe­rien­țele sale mistice din lipsă de smerenie sau din dorința de a primi laudele fraților, ci numai ca să răspundă problemelor specifice epocii sale. În acea vreme, aparenta smerenie și logica omenească tindeau să înlocuiască mesajul, totdeauna actual al Evangheliei, printr-o învățătură care, deși avea elemente creștine, nu era decât o simplă filosofie morală omenească care bloca accesul la harul sfințitor. Din acest motiv, Sfântul Simeon îi va răspunde, la un moment dat, contestatarului său, dar și al posibilității sfințirii omului, lui Ștefan al Nicomidiei, că „Hristos Se comunică prin lucrări (energii)/ Și înțelegem că vine la noi prin luminare” (Imnul 21).

Iată, așadar, că Sfântul Simeon vorbește totdeauna despre un Dumnezeu viu, Care vine spre om, Care dorește să-l mângâie prin harul Său și să-l lumineze prin lucrările Sale cele nezidite, și încă din această viață cei care s-au curățit de patimi pot să vadă lumina lui Hristos strălucind în sufletele lor. Căci altfel, explică Sfântul Simeon, cine zice că împăr­tășirea cu Dumnezeu nu este cu putință încă din viața pământească, ei bine, „cine vorbește așa, foarte simplu, închide tuturor ușa Împără­ției cerurilor” (Cath. 29).