Politețe și liniște în satul românesc

„Un popor, ca și orice om în parte, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus” (Simion Mehedinți). Neînțelegerea Evangheliilor, ­ignorarea învățăturii creștine, trăirea unei vieți la întâmplare, lipsa unui orizont spiritual - toate acestea sunt caracteristici ale vieții urbane actuale. Însă nici una dintre acestea nu s-a regăsit în viața strămoșilor noștri de la sat.

Dacă am întreba un român rezident la oraș deja de trei sau patru generații care sunt valorile lui, am fi foarte mirați să aflăm că printre acestea nu se regăsesc aproape deloc virtuțile creștine.

De multe ori „respectul”, „imaginea”, „poli­tețea“ sunt cuvinte împuţinate de sens, oricât de mult am încerca să le îmbrăcăm în ținute de sărbătoare. În spatele acestor veșminte invizibile ale cuvintelor – parcă izvorâte din povestea „Hainele cele noi ale împăratului” de H. C. Andersen, o istorie atât de sugestivă despre iluziile omenești –, nu se află nici o valoare. Sunt doar cerințe seci, ambiții nemăsurate, o stimă defectă și neloială față de propria persoană. Valorile politeții omenești sunt simple reguli create de oameni pentru oameni. Ele nu pot să-l ridice pe cel care le respectă la o simțire reală, profundă, pot doar să-l împodobească exterior cu un comportament rigid, formal, cazuistic. Este însă suficient pentru sufletul nemuritor al omului să fie politicos? Ce valoare are această politețe în relația cu Dumnezeu, de exemplu? Dacă există un ecou puternic al secularizării, atunci îl vedem în această politețe menită să înlocuiască orice manifestare sinceră, naturală, reală a omului. Toată bogăția interioară a ființei omenești este vândută pe un comportament prefabricat. Emoțiile dispar, sentimentele se văd rațio­nalizate, omul însuși devine o fantoșă.

Discreția cetățeanului european, născută din această politețe de salon, ascunde doar un abis de frustrări.

În ceea ce privește viața rurală, strămoșii noștri nu erau nici cei mai pricepuți în cuvânt, nici cei mai înțelepți, nici cei mai muncitori, nici cei mai politicoși, însă discreția lor ascundea o viață interioară viguroasă, vie, plină de adâncimi nebănuite.

„Discreția poporului nostru nu înseamnă «nepăsare», «lipsă de gânduri», «opacitate pentru gândul metafizic» și înclinare «numai pentru ceea ce îi este de folos», ci ea izvorăște dintr-o reală omenie («humanitas») și are cauze cu mult mai adânci decât au putut bănui unii cercetători pripiți. [...] Iar lucrul acesta se leagă mai cu seamă de trei împrejurări: întâi, de vechimea neamului carpatic. […] A doua împrejurare explicativă este nivelul superior al civilizației carpatice. […] Dar și mai semnificativă era înăl­țimea culturii lor. Ceea ce uimise mai mult pe colonii greci, care pătrunseseră cu negustoria în bazinul Dunării de Jos, era sufletul autohtonilor și îndeosebi religiozitatea lor, adică socotelile cu veșnicia” (Simion Mehedinți, Creștinismul românesc, pp. 38-39).

Ne-a plăcut să fim discreți pentru că toată această curăție spirituală a noastră izvora dintr-o relație cu Dumnezeu în care politețea nu-și avea rostul. Desigur, nu ne-am rugat niciodată la întâmplare, nici ignorând cea mai elementară bună-cuviință, dar dragostea acestui popor față de Dumnezeu era atât de mare, încât toate regulile politeții actuale erau respectate de dinainte de a fi codificate. Dragostea le reunea pe toate și le împlinea fără a mai fi nevoie de o „dăscălire” minuțioasă. Acum, însă, recurgem la toate regulile de politețe fără a mai obține nici măcar o fărâmă de iubire. Și încă mai mult, ne lăsăm dominați de frică. Frica de a fi ridicoli. Frica de a nu încălca vreo regulă de etichetă. În tot acest răstimp, bunătatea, discreția, dragostea și, mai ales, liniștea și bucuria au dispărut cu totul din viața noastră.

Există un curent al modernismului care ne tot îndeamnă să fim agitați, să ne căutăm împlinirea în multitudinea unor activități. Cu toate că ne asumăm multe și ducem o bună parte din ele la bun sfârșit, parcă nu ne mai bucurăm de succesele obținute și nici nu mai avem vreun strop de pace și liniște. Delirul Occidentului ne-a cuprins. Dorința de a fugi de noi înșine a devenit mai imperioasă ca niciodată. Însă strămoșii noștri nu trăiau astfel. Din contră, se bucurau de o liniște deplină, chiar dacă aveau de înfruntat multe greutăți. Pentru că și liniștea și pacea se nasc, de fapt, în inima omului. Altfel, dacă inima este zbuciumată, omul poate sta și într-o cameră izolată fonic, tot se va simți agitat. Savantul Simion Mehedinți afirma: „Trăind în umbră, am trăit în relativă liniște, cel puțin în latura religioasă. Organizația politică fiind slabă, cea bisericească nu putea fi nici ea decât smerită, iar smerenia este o condiție favorabilă criticii și deci sănătății morale. Nu ne-am lăsat ademeniți de vântul înnoirilor venite de aiurea. Ereziile nu ne-au ispitit. Din contră, prosperitatea politică și huzurul material sunt mai degrabă cauze de tulburări. Cine zice ierarhie (civilă ori bisericească) cu multe trepte, acela zice îndată multe ambiții, multe interese și, deci, ocazie de multă ciocnire. [...] De aceea, am trăit în relativă izolare până târziu. Nici călugărilor bizantini (mai târziu fanarioți), nici celor papistași (sosiți cu sabia în mână la Posada), nici celor moscoviți nu le suntem datori în latura Evangheliei. Putem privi spre vecinii noștri cu deplină seninătate, știindu-ne creștini mai vechi decât ei și cu o experiență religioasă mai bogată decât a lor” (Simion Mehedinți, Creștinismul românesc, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, București, Ed. Anastasia, 1995, pp. 70-71).

Cumva, în Orient, lipsește pragmatismul feroce al Occidentului. Poate de aceea pacea și liniștea au un preț atât de ridicat aici. Dacă ne dorim progresul? Sigur că ni-l dorim, dar nu în orice condiții, în orice circumstanțe și în nici un caz la costurile sufletești imense pe care le-au plătit deja multe state „avansate”. Pentru că orice progres nu este ieftin, el implică nu doar un cost material, ci și unul sufletesc. Poate de aceea, simțind că nu ne regăsim în acest tumult al tehnologizării forțate, al politeții de salon, al unei civilizații ultraraționale, lipsită de orice emoție vie, încă mai încercăm să ne întoarcem spre trecutul în care grijile mult mai mari, munca înrobitoare sau bolile ne afectau doar exterior, în timp ce interior rămâneam puternici. Suntem retrograzi pentru că ne dorim să redescoperim această liniște și pace a strămoșilor noștri, care biruiau orice, chiar dacă trăiau în lipsuri? Sau ar trebui să fim progresiști și să ne dorim orice împlinire materială, dar să ne pierdem astfel pacea spirituală?

Ne aflăm la răscrucea dintre natural și politicos, dintre agitație și pace, dintre o viață materială confortabilă, dar moartă sufletește, și o viață spirituală mai intensă, dar care nu ne promite automat și confortul, iar alegerile pe care le avem de făcut nu sunt deloc simple.

Iar orice alegere începe, firește, cu o rugăciune.