Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Portretul unei mame fericite

Portretul unei mame fericite

Galerie foto (10) An omagial
Un articol de: Daniela Șontică - 05 Sep, 2020

Tineri şi frumoşi amândoi, Mădălina şi Cosmin Andreescu formează o familie din 2011 şi este o bucurie să-i vezi la biserică duminică de duminică împreună cu cei trei copii ai lor: Nectaria (9 ani), Mina (aproape 7 ani) şi Maria (1 an şi 7 luni). Este plăcut şi să simţi în preajma lor acel aer de familie împlinită. De câteva luni, Mădălina este implicată în activităţi cu copiii la Parohia „Sfânta Vineri”-Drumul Taberei din Bucureşti şi nu numai acolo. Am convins-o să ne povestească despre viaţa de familie şi despre experienţa de educatoare.

Mergeau la aceeaşi biserică, poate se zăriseră, dar nu vorbiseră încă unul cu altul. Dar când parohia a organizat în vara anului 2010 un pelerinaj la Locurile Sfinte au participat amândoi şi s-au apropiat. „Când ne-am întors în Bucureşti, am continuat să ne vedem, ne-am îndrăgostit şi ne-am dat seama că dorim să fim împreună toată viaţa”, povesteşte Mădălina. Nectaria a venit curând în viaţa lor, tânăra mămică amintindu-şi cu bucurie că atât ea, cât şi soţul ei s-au gândit la acelaşi nume, fiind impresionaţi de viaţa Sfântului Nectarie de la Eghina. Dacă întâlnirea lor a fost în locuri încărcate de miracolele Mântuitorului, şi venirea pe lume a copiilor are ceva din sfera aceasta. Mădălina îşi aduce aminte: „Cosmin a spus de la început că vrea patru copii, el fiind singur la părinţi. Într-o vreme când îi era greu să găsească un loc de muncă, părintele nostru duhovnic ne-a sfătuit să citim Acatistul Bunei Vestiri. După ce am citit 40 de zile, a apărut o veste bună în viaţa noastră: eram însărcinată cu al doilea copil, Mina. S-a aranjat apoi şi cu serviciul lui Cosmin. Mai târziu, în familiile multor prieteni şi cunoştinţe au început să apară bebeluşi. Nectaria şi Mina au început să-şi dorească şi ei frăţior sau o surioară, «să avem şi noi un bebeluş în familie». Eu le-am spus că bebeluşii sunt trimişi în familie de Maica Domnului, să se roage la ea. Am spus asta pentru că erau unele discuţii în familia noastră lărgită, ni se tot spunea că nu avem o casă şi că ar fi bine să nu mai facem un alt copil, iar Cosmin începuse şi el să gândească la fel. Dar Nectaria şi Mina se rugau în fiecare seară, simplu, cum fac copiii, îi auzeam cum, după ce spuneau Îngeraşul, se adresau Maicii Domnului: «Trimite-ne şi nouă un bebeluş!» A fost o minune când, într-o zi, a venit Cosmin şi mi-a spus că ar vrea să vină un nou bebeluş în viaţa noastră. Aşa a venit pe lume Maria.” 

Educatoare la Grădiniţa Montessori 

Când îşi priveşte copiii jucându-se şi îi aude vorbind între ei, Mădălinei i se umple sufletul. Până nu demult, o purta pe Maria în braţe, dar acum e deja fetiţă mare, merge în picioare şi este jucăria iubită a frăţiorilor mai mari. Cine o vede pe Mădălina, aşa suplă, tânără şi zâmbitoare, n-ar crede că a născut trei copii. Secretul ei, dacă este vreunul, este bucuria continuă pe care ştie s-o menţină şi s-o transmită. Iubeşte copiii. Nu doar pe ai săi, ci pe toţi. Altfel nu ar putea să se dedice unei profesii aşa de solicitante cum este aceea de educatoare. După absolvirea unui liceu cu profil pedagogic, a lucrat ca învăţătoare vreme de 10 ani la o şcoală din Capitală. Pe urmă a descoperit ceva provocator: „Am auzit de Școala Montessori, am mers acolo, iar conducerea mi-a oferit şansa de a face cursuri pentru a-mi însuşi această metodă pedagogică specială. Am învăţat doi ani la Institutul Montessori şi am devenit educatoare la o grădiniţă de profil. Dar bucuria mea este şi mai mare pentru că am avut astfel prilejul să fiu în acelaşi timp şi educatoarea propriilor mei copii. După concediul postnatal o să revin la grădiniţă, unde va veni şi Maria, desigur.”

Doi soţi care se completează 

Mădălina şi Cosmin nu au multe pasiuni comune, dar acesta pare a fi un lucru bun, nu se plitictisesc împreună, ci se completează. „Ne place să petrecem timp împreună stând de vorbă despre toate. De când avem copiii, viața noastră se învârte în jurul lor, însă încercăm mereu să nu uităm de noi. Ne place amândurora să citim, să ascultăm materiale educative, să vizităm locuri noi și vechi și să ne uităm la filme. Cu el râd de cele mai mici lucruri, cred că aşa m-am îndrăgostit de el: mă făcea să râd din orice. El este pasionat de istorie, aheologie, ştiinţe și, desigur, de fotbal”. Mădălina a absolvit şi Facultatea de Teologie, iar de curând şi-a descoperit vocaţia scrisului. Cosmin a absolvit două facultăţi, Geografia şi Istoria, iar acum este masterand în specializarea Interfeţe culturale în preistorie și antichitate la Universitatea din Bucureşti. Deocamdată, lucrează într-un domeniu care nu are legătură cu pasiunea lui, dar ar dori pe viitor să se apropie de lucrurile pentru care vibrează. Este un tătic iubitor şi devotat, acordă mult timp pentru joacă, glume şi discuţii cu cei mici. Partea instructivă şi lecţiile le lasă, cum este, firesc, soţiei sale, care devine şi acasă profesoară. 

Dar căsnicia lor nu este lipsită de greutăţi şi încercări. Mădălina s-a născut în localitatea giurgiuveană Crevedia Mică, Cosmin este bucureştean, dar părinţii ambilor se află acum în afara Bucureştiului, prin urmare, nu-i pot lăsa în grija lor nici măcar câteva ore, dacă ar avea nevoie. Fac totul singuri, se organizează în aşa fel încât să le asigure un trai normal, confortabil şi decent, şi chiar dacă locuiesc cu chirie, au încredere că până la urmă lucrurile se vor aranja. În orice caz, principala lor grijă este să le ofere copiilor o educaţie bazată pe principii sănătoase şi pe credinţa în Dumnezeu. 

Poveşti pentru suflete 

Mădălina Andreescu a fost cooptată recent în programul şcolii de vară al bisericii la care merge la slujbe, „Cuvioasa Parascheva - Sfânta Vineri” din cartierul Drumul Taberei. Ea a făcut on-line ateliere de poveşti cu copiii parohiei, dar şi ore de educaţie plastică. De altfel, Mădălina este una dintre inimoasele povestitoare care, începând cu luna aprilie, în toată vremea aceasta dificilă a pandemiei, a susţinut atelierele on-line „Spune-mi o poveste pentru suflet”, proiect creat de scriitoarea Ioana Revnic. „Întâlnirea cu Ioana mi-a dat multă încredere în capacitatea mea de a spune poveşti, de a interacţiona cu oamenii în general, mi-a deschis dorinţa de a scrie şi a comunica mai mult cu toată lumea”, se mai confesează Mădălina. Îi urmează exmplul şi fetiţa ei, Nectaria, care se înregistrează citind poveşti altor copii, dar marele câştig este dorinţa fetiţei de a citi tot mai mult. 

„Mami, eşti aşa de frumoasă!”

Este greu să creşti trei copii? Mădălina mărturiseşte că se simte uneori epuizată şi ar vrea să dispară puțin din peisaj, să aibă un timp doar al ei. Dar sunt de ajuns două mânuțe mici, încolăcite pe piciorul ei pentru a-şi reveni şi a merge mai departe. Alteori, unul dintre ei spune: „Mami, ești așa de frumoasă!”, şi mami se înviorează şi îi trece toată oboseala. 

Ca să conştientizeze ce mamă fericită este, dar şi pentru a împărtăşi cu alte tinere acest sentiment, a creat pagina de Facebook „Poveşti şi gânduri pentru femei”, unde publică scurte fragmente cu întâmplări cotidiene şi gânduri. Cum este şi acest dialog dintre copiii ei mai mari: „«Ne trezim mai devreme mâine? - De ce? - Ca să ne jucăm cu Lego.» (...) Azi au refuzat să doarmă la prânz, ca să stea amândoi și să se joace. I-am lăsat, căci de când le-am citit Pollyanna, Nectaria mă «atacă», la momentul potrivit, cu o replică din carte, adaptată: «Dacă dormim mereu, noi când ne mai jucăm?» S-au jucat toată ziua. I-am privit de zeci de ori cum discută amândoi, cum o dădăcesc pe Maria, uneori pasându-mi-o, alteori integrând-o în jocul lor, cum fac scenarii și jocuri de rol, experimente și invenții. Au făcut plajă pe şezlongurile lor mici, lângă care aveau limonada făcută de ei, apă și ceva de ronțăit. Au țopăit peste apa aruncată de aspersor, s-au făcut fleașcă și s-au schimbat de câteva ori, s-au dat în leagăn, s-au plimbat cu bicicleta și, mai ales, au vorbit întruna. Mă gândesc cât de norocoși sunt că se au. Ei nu sunt conștienți de asta, căci fiecare este mereu acolo pentru celălalt.” 

Probabil că numai aşa poţi face portretul adevărat al unei mame, aşezând în pagină, prin culorile cele mai frumoase şi mai vii, chipurile copiilor ei şi umărul bărbatului pe care se sprijină şi împreună cu care merge prin viaţă până la capăt.