Povestea înfrățirii a două sate, cândva de olari

La inițiativa familiei Virgil și Adriana Scripcariu, fondatori ai Școlii de la Piscu, anul trecut, la Centenar, satul Piscu din comuna Ciolpani, județul Ilfov, s-a înfrățit cu Țigănești, un sat din raionul Strășeni, Republica Moldova. Autoritățile locale de pe ambele părți ale Prutului au salutat bucuroși propunerea celor doi. Astfel, soții Scripcariu i-au ajutat pe basarabeni să-și pună în valoare tradițiile și au fondat chiar un muzeu sătesc. Iar basarabenii le-au arătat pe viu ce înseamnă comuniunea autentică a unei comunități în sărbătoare, un tezaur care nu încape în nici un muzeu, ci doar în suflete. Virgil și Adriana ne-au spus povestea înfrățirii celor două sate.

În urmă cu ceva timp, sculp­torul Virgil Scripcariu și soția sa, Adriana, istoric de artă, s-au stabilit în satul Piscu, unde s-au născut patru din cei șase copii ai lor. Virgil și-a creat, aici, lucrările care au dat aripi carierei sale artistice, în timp ce Adriana a înființat Școala Primară Agatonia. Ea a creat câteva cărți dedicate patrimoniului cultural din România, într-un concept pe înțelesul tuturor. Totodată, ambii au dat un nou avânt olăritului, meșteșug specific la Piscu, creând un atelier educațional vizitat anual de mulți copii. Au început și construcția unui muzeu- școală dedicat patrimoniului local. În acest fel, Piscu a obținut doi ani la rând, în 2017 și 2018, titlul de Sat Cultural al României. Cum și de ce a fost acordat același titlu și Țigăneștiului, satul basarabean înfrățit? „Aveam o dorință și o tristețe: nu mersesem încă în Basarabia. Ne hrănisem doar din bogăția spirituală a unor basarabeni, cum a fost sculptorul Vasile Gorduz, mentorul lui Virgil, sau părintele Nicanor Lemne, care a trăit până anul trecut, la vârsta de 102 ani, în satul vecin, Siliștea Snagovului”, răspunde Adriana Scripcariu.

Sub aripa mănăstirilor

De la fereastra casei, Adriana și Virgil văd permanent Mănăstirea Țigănești și tocmai aflaseră că în Basarabia există o mănăstire cu același nume, același hram („Adormirea Maicii Domnului”) și construită în același secol. Atunci le-a încolțit un gând. Era în toamna anului 2017. Au sunat la Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău. Cercetătorul Varvara Buzilă, președinta Socie­tății de Etnologie din Republica Moldova, le-a confirmat că lângă Mănăstirea Țigănești din Basarabia, în satul Țigănești, s-au făcut până nu demult oale, colțari și figurine din lut numite aici „țuru­iece”. Iată un fost sat de olari, exact ca la Piscu, doar că aici figurinele se cheamă „brezăi”. Co­incidența părea de cel mai bun augur. Merita o înfrățire, mai ales că începea Anul Centenar.

Contactată la telefon, Valentina Țaca, primarul satului Țigănești din raionul Strășeni, Basarabia, le-a spus: „Dacă ați ști de când îmi doresc să ne înfrățim cu un sat din România!” Astfel, pe 8 ianuarie 2018, a doua zi de Crăciun pe stil vechi, o delegație de la Piscu și Ciolpani a ajuns la Țigănești, un sat așezat într-o vale înconjurată de codri, pe la 40 de kilometri distanță de Chișinău.

O regăsire emoționantă

Oaspeții și gazdele s-au strâns la școala din sat. A luat cuvântul fiecare. Cam o dată la două alo­cuțiuni, doamna Ana, directoarea grădiniței din sat, ofta și zicea: „Dă, Doamne!” De parcă s-ar fi îndoit că avea să vadă împlinindu-se ceva din cele dorite, în acest sat cu ulițe desfundate. La masa festivă, rapsodul Tudor Ungureanu, conducătorul Grupului „Ștefan Vodă”, le-a cântat de frăție, de Unire și de dragoste. „În încăpere plutea o emoție greu de povestit. Simțeai limpede că venirea noastră era o mare sărbătoare pentru ei”, își amintește Adriana.

Soților Scripcariu li s-a lipit satul de inimă. Vorbesc mereu despre experiența lor din inima Basarabiei, despre adâncimea graiul de acolo. Au participat la serbările satului, au mijlocit pentru Țigă­nești primul titlu de „Sat Cultural” din Republica Moldova, au filmat, au sprijinit amenajarea unui muzeu. Împreună cu echipa locală de la primărie și școală au căutat urmele vechilor olari. Regimul sovietic nu fusese deloc prietenos cu meșteșugul. Era vremea colhozurilor... Mulți olari au abandonat meseria stigmatizată de politruci pentru că nu se încadra în planul comunist de diviziune a muncii. Cu greu au găsit trei oameni: un bărbat care nu mai pusese mâna pe lut și pe roata olarului de 50 de ani, unul care nu se mai atinsese de ele de vreo 20 de ani și o femeie care știa să facă țuruiece. Le-au pus lutul în mână și i-au îmbiat să se întoarcă în timp, cu lut și roata olarului aduse de la Piscu. Oamenii au intrat în joc. Peste chipurile lor adânc brăzdate de viață s-a așternut mirarea că-și mai amintesc. Că pot.

Răscumpărarea unei datorii morale

„De ce ne implicăm? În primul rând, pentru că ni se pare o datorie”, spune Virgil Scripcariu. „Câte puțin, dacă fiecare ne-am implica, pentru ei ar conta să vadă că există un sprijin, o încurajare. Au mare nevoie.” Această regăsire a fraților a avut și rol răscumpărător. Grigore Țaca, unul dintre octogenarii satului, la fel ca mulți alți basarabeni probabil, s-a simțit prea ușor abandonat de România - atât în 1940, cât și după 1989. Le-a spus că se simțiseră orfani: „...fără tată și fără mamă - așa și Moldova a fost: fără cârmă”.

Oaspeții au descoperit la Țigă-­nești lucruri pierdute în satele din România: „În primul rând, relația interumană, un mod de a exista în comuniune”, spune Virgil. Adriana îi continuă ideea: „Ei au șapte hore pe an - două de Crăciun, două de Anul Nou, două de Paști și una de hram. La Piscu n-ai să mai vezi așa ceva, din păcate”.

Comunitatea cu obiceiuri vechi

La hora din Ajunul Anului Nou pe stil vechi (13 ianuarie) are loc un ritual care marchează trecerea băieților de 16 ani din grupul copiilor în cel al bărbaților tineri. Sunt chemați câte unul să intre în horă, satul le cântă „Mulți ani trăiască!”, iar ceilalți flăcăi îi aruncă în sus pe brațe, în mijlocul satului, lângă pomul de Crăciun - căci aici se ține hora, în aer liber și geros. Părinții lor umblă cu găleți de vin fiert, numit „izbar”, iar sătenii închină în cinstea flăcăului. Obiceiul se numește „datul vedrei de vin”. În paralel, are loc „vinderea satului”. Licitația o pornește gospodarul care „a cumpărat satul” în anul anterior: 2.000 de lei moldovenești, adică vreo 500 de lei românești. Pe parcursul horei, mai zice și altul cum îl cheamă și cu cât vrea să cumpere satul: 5.000 de lei. Altul zice 6.000. Cel care câștigă este declarat cel mai bun gospodar al satului în noul an și înaintează suma promisă. De fapt, o oferă ca împrumut comunității pentru noaptea dintre ani. Din banii lui sunt plătiți muzicanții. Tot el are îndatorirea să organizeze uratul cetelor de flăcăi în noaptea dintre ani. După horă, pe la miezul nopții, sătenii pleacă pe la casele lor să aștepte urătorii. Primul popas se face la cel care „a cumpărat satul” în anul anterior. Acesta îi va înmâna în mod festiv noului „cumpărător” al satului „toiagul gospodarului”. Dacă gazda are fată, pe acest toiag înfășurat în beteală și împodobit cu busuioc se pune și un colac mare. Cu toiagul se colindă tot satul. Gospodarii le oferă colindătorilor bani.

Dis-de-dimineață, flăcăii urează acasă la primar. Aici se ia seama dacă au colindat în rânduială și cu bună pace, apoi se numără banii primiți. Cel care a „cumpărat” satul peste noapte își recuperează banii avansați, iar restul de bani rămâne la flăcăi. În aceeași dimineață de Anul Nou, „se seamănă”, adică se aruncă semințe cu urături peste gazde. Serbările se încheie în seara de Sfântul Vasile cu încă o horă. „Nu este scenografie, ci tradiție vie, care angrenează tot satul”, spune Adriana Scripcariu. „Am avut șansa să trăiesc pe viu ceea ce citeam în cărți. Una este să citești și alta să participi.”

„Un singur sat mai respectă Jocul Anului: Țigăneștiul”, spune etnologul Varvara Buzilă. „Și-a păstrat un farmec pe care alte localități l-au pierdut. Viața culturală nu a fost deformată aici de tiparele sovietice. Ceea ce pe mine m-a uimit întotdeauna este faptul că vine la joc tot satul. Oamenii aceștia chiar știu să se bucure!”

Comori tezaurizate

Într-o mobilizare ieșită din comun, sătenii au ajutat la amenajarea muzeului în clădirea vechii școli. Au scos-o la lumină și au pus la loc de cinste în ea oale, găvane, țuruiece, scoarțe și troițe recuperate din cimitirul local. În orice sat există acest patrimoniu material, dar și unul imaterial: obiceiuri, povești, legende, abilitatea de a practica meșteșuguri. De aceea, în fiecare sat ar trebui să existe un loc în care să fie tezaurizate aceste comori. „Dacă nu adunăm acești «martori» acum, pe ultima sută de metri, în curând va fi prea târziu. Martorii sunt obiecte, oameni vii, povești. Aceasta ar trebui să fie misiunea școlii”, spune Adriana Scripcariu, rezumând întregul demers cultural- educativ pe care îl face la Piscu și, mai nou, și la Țigănești, în Basarabia. „Avem o temelie în felul acesta”, explică ea. „Nu suntem veniți de nicăieri și îndreptați spre nicăieri. Ne cunoaștem rădăcina”. Aceasta înseamnă că avem identitate și punct de pornire spre viitor.