„Preasfântul Trup al lui Hristos, primit cu vrednicie”

Una dintre îndatoririle principale ale preotului în lucrarea sa pastoral-misionară constă în spovedirea și împărtășirea poporului dreptcredincios. Dacă, în ceea ce privește primirea Tainei Pocăinței, credincioșii fac eforturi pentru a-și cunoaște și a-și mărturisi păcatele în vederea iertării lor, nu același lucru se poate spune în privința Tainei Euharistiei, pentru care fie nu se pregătesc în nici un fel, fie o evită cu desăvârșire, considerând că primirea cât mai rară a acesteia constituie un exemplu de virtute. De aceea, este imperios să ne gândim la mijloacele de care preotul dispune în apropierea continuă a creștinilor de Sfântul Potir.

Una dintre erorile întâlnite frecvent în administrarea Tainei Euharistiei este că aceasta se oferă numai celor care au o viață desăvârșită și că, până la atingerea acestei desăvâr­șiri morale, este bine să ne ab­ți­nem de la primirea ei. Desi­gur, Sfân­ta Împărtășanie nu se poate administra celor care au căzut în păcate de moarte (desfrâna­re/a­dulter, apostazie, crimă etc.) sau ce­lor care nu manifestă nici o căin­ță pentru păcatele lor sau sunt cer­tați cu alți creștini și nu caută ier­tarea, dar a include în această categorie pe creștinii care să­vârșesc păcate mai mici constituie, fără îndoială, o greșeală. Cu toate că și acești creștini au nevoie să se mărturisească la fel de frecvent precum se și împărtășesc, aceasta nu înseamnă că se pot apropia rar de Sfântul Potir. Din contră, cu cât râvna lor crește și ei doresc să primească mai des Sfân­ta Euharistie și se căiesc de păcatele lor, mărturisindu-le cu căință, nu există nici un motiv pentru care ei nu se pot împărtăși continuu cu Sfintele Taine. Trebuie să remarcăm aici că există o mare diferență între vrednicie și sfințenie. Așa cum remarcă un priceput monah, Neofit Kavsokalivitul: „Nu oricine este vrednic face deja parte dintre cei desă­vâr­șiți și sunt martori cei asemenea vameșului și fiului risipitor, cărora, deși au ajuns vrednici prin po­căință, le lipsesc multe până la desăvârșirea în virtute” („Împăr­tă­șirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse - mărturiile Tradiției”, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2006, p. 145).

Ajungerea la sfințenie durează o viață întreagă, atingerea vredniciei se poate face într-o singură clipă prin pocăința sinceră de păcatele săvârșite. În plus, același Neofit remarcă faptul că sunt și mulți preoți care, deși le lipsesc multe până la sfințenie, totuși se împărtășesc cu Sfintele Taine: „O dovadă limpede că este cu putință și pentru cei nedesăvârșiți [să primească Sfintele Taine - n.n.] sunt preoții care pătimesc lucruri asemănătoare și au în comun aceeași fire cu toți, și dintre care cei mai mulți, deși sunt dintre cei nede­săvârșiți și hrăniți cu lapte, nu încetează să aducă neîncetat Ofranda euharistică și să se cuminece cu Ea. Astfel încât, dacă nedesăvârșirea oprește prin fire, atunci ar trebui oprit mai degrabă [preotul] cel care aduce Ofranda euharistică decât numai cel care se împărtășește din ea, cu atât mai mult, cu cât faptul de a aduce Ofranda euharistică e mai mare decât numai a te împărtăși din Ea” („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine”, p. 117). Deci, cu toa­te că multora le lipsește desă­vârșirea, atât timp cât se pocăiesc de relele făcute și nu au săvârșit păcate de moarte, pot fi considerați vrednici de primirea Sfintei Euharistii - în măsura în care prin vrednicie înțelegem efortul personal de părăsire a păcatului și îmbrățișare a virtuții, și nicidecum o valoare personală înaltă. Așa cum observă Sfântul Anastasie al Antiohiei: „Așadar, dacă vom cădea în oarecare lucruri mici, omenești și ușor de iertat, de exemplu fiind furați de limbă, de auz, de ochi, de slavă deșartă, întristare sau irascibilitate sau de ceva din unele ca acestea, atunci făcându-ne reproșuri nouă înșine și mărturisindu-ne lui Dumnezeu, așa să ne împărtășim din Sfintele Taine, crezând că împărtășirea dumnezeieștilor Taine se face spre curățirea unora ca acestea” („Îm­păr­tășirea continuă cu Sfintele Taine”, p. 237).

Atenționare privind Împărtășania rară

Este bine ca preotul să îi și avertizeze pe credincioși că primirea rară a Împărtășaniei poate să le producă tot felul de neajunsuri și că se cuvine să nu participăm la slujba Sfintei Liturghii ca simpli spectatori care nu se implică în nici un fel sau să reducem această participare la câteva gânduri înălțate în fața lui Dumnezeu, în timp ce Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos sunt consumate exclusiv de preot. De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul observă următoarele: „Împărtășania rară produce creștinilor toate cele contrare; căci cine întârzie să se împărtășească, acela nu face nici o pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferență în viața lui, să nu aibă teamă în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindcă nu are frâu, alunecă în prăpastia păcatului” („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine”, p. 239). Cu alte cuvinte, primirea Tainei Euharistiei ne ajută să devenim mai luminoși, mai curați, mai apropiați de Dumnezeu, ne păstrează con­știin­ța trează, ne ajută să înțe­le­gem mai bine calea noastră alături de Hristos în cursul acestei vieți. Desigur, la aceasta ne ajută foarte mult și lucrarea virtuților creștine, dar, pentru ca acestea să progrese­ze, este nevoie de primirea Tainei Sfintei Euharistii, așa cum afirmă și Sfântul Grigorie Teologul: „Preasfântul Trup al lui Hristos primit cu vrednicie e armă celor din războaie, întoarcere celor ce că­lă­toresc; pe cei slabi îi întărește; pe cei sănătoși îi bucură, pe cei bolnavi îi vindecă, sănătatea o pă­zește. Prin El ne facem mai blânzi, în necazuri mai răbdători, în dragoste mai fierbinți, la cunoaștere mai ageri, mai grabnici la ascultare, mai simțitori la lucrarea harului” („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine”, p. 309).

Un preot care își dorește să aibă o comunitate cât mai unită, apropiată de Dumnezeu și care face din slujirea aproapelui misiunea, cunoaște că trebuie să o hrănească în mod continuu cu Sfintele Taine. Biserica în care oamenii se împărtășesc rar este una în care și comuniunea nu este prea intensă, oamenii nu discută între ei și, deseori, se manifestă cu o agresivitate verbală sporită. Or, dacă ne îndreptăm spre Euharistie ca spre Taina care ne poate schimba viața într-un mod crucial, de vreme ce primim Trupul și Sângele Domnului, cum putem spera la schimbarea vieții noastre în lipsa primirii ei? De aceea, prin predici și catehizare continuă, dar și prin cuvântările ocazionale (la botez, cununie, sfeștanie etc.), preotul trebuie să sublinieze importanța primirii Tainei Euharistiei de fiecare credincios în mod continuu, pentru a crea în mod real o comunitate vie și roditoare în lucrarea faptelor bune. În materialul următor vom vorbi și despre celelalte beneficii ale primirii Sfintelor Taine în mod continuu.