Predica Ieromonahului Macarie la numirea unei starețe

Într-un articol publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română” la sfârșitul secolului al XIX-lea, academicianul Constantin Erbiceanu aduce la lumină un document-autograf al Ieromonahului Macarie, cel care a tipărit primele cărți de cântare bisericească bizantină în limba română. Acest manuscris avea să descopere o latură mai puțin cunoscută a lui Macarie Psaltul, și anume: aceea de predicator, lucru pe care distinsul profesor îl subliniază dintru început: „Renumitul și cunoscutul reformator și introducător al sistemului nou în cântarea bisericească română, Ieromonahul Macarie, portar al Sfintei Mitropolii din București, pe lângă ocupația sa de Dascăl și învățător la școala de muzică de aicea, se ocupă și cu cartea. Posed un număr de discursuri bisericești rostite de el în Mitropolia Ungro-Vlahiei”.

În acest articol sunt editate două discursuri: cuvântarea rostită de Ieromonahul Macarie la numirea lui Dionisie Lupu în rangul de mitropolit, în anul 1819 („Cuvântul care am alcătuit la rîdicare în scaun a părintelui Mitropolitului Chir Dionisie”), precum și o dedicație a aceluiași, adresată Mitropolitului Grigorie Dascălul și tipărită inițial în Anastasimatarul său din 1823. Erbiceanu revine în alte articole asupra acestei descoperiri, reluând informația că Macarie era un bun orator și că discursurile sale „de valoare istorică” se află într-un manuscris autograf.

Manuscrisul se află astăzi în Biblioteca Academiei Române (BAR, ms. rom. 3440) și conține predicile și discursurile părintelui Macarie, rostite la diverse sărbători (Înviere, la Duminica Slăbănogului, Înălțare, Sfinții Împărați, Sfinții Apostoli, Adormirea Maicii Domnului etc.) sau evenimente (numirea în scaun a mitropolitului, numirea unei sta­rețe ș.a.). Cuvântările sunt așter­nute în scris de Macarie însuși, în lim­ba română, cu literă chirilică. Scrie­rea este neîngrijită, cu ștersă­turi și adaosuri marginale, care indică faptul că fuseseră alcătuite cu ceva timp înainte de a fi rostite (sau publicate, în cazul dedicației de care am pomenit mai sus), iar oratorul a avut ocazia de a reveni asupra textului.

Documentul este foarte valoros în ceea ce privește îmbogățirea biografiei părintelui Macarie, deoarece se cunosc puține date din viața sa de dinainte de contextul românirii cântărilor bisericești. Am început, așadar, să transliterez o mare parte din aceste predici și cuvântări în vederea publicării lor într-un volum dedicat. Conținutul predicilor sale oferă mărturii concrete atât despre raportarea sa permanentă la Tra­diția Bisericii, despre cultura sa înrădăcinată în scrierile și viețile Sfinților Părinți, cât și despre stilul oratoric elevat. Toate acestea conturează portretul duhovnicesc al părintelui Macarie, dar exemplifică și modul în care se alcătuia predica la începutul secolului al XIX-lea. 

Predică la numirea unei starețe

Este știut faptul că părintele Macarie și-a petrecut ultima parte a vieții pe patul de suferință la Mănăstirea Viforâta, în anul 1836, unde era stareță sora lui. După moartea sa, va fi îngropat lângă zidurile bisericii. Între filele manuscrisului amintit mai devreme, am descoperit cuvântarea ținută de Ieromonahul Macarie la numirea în stăreție a surorii sale, schimonahia Justina Periețeanu, din care voi spicui câteva fragmente. 

Dregătoriile lumești și cele monahale

Pareneza începe cu un citat din Evanghelia după Matei (20, 26-27): „Cel ce voiește întru voi să fie mai mare să fie vouă slugă și carele voiește întru voi să fie mai întâiu să vă fie vouă rob”, ales de părintele Macarie pentru a crea o comp­arație între dregătoriile lumești și cele călugărești, paralelă pe care o dezvoltă pe mai multe rânduri. Astfel, oamenii care primesc func­ții „politicești” (publice, lumești) se arată răi, egoiști, dornici de îm­bogățire și prestigiu. În schimb, cel ales în ascultarea stăreției este chemat de Dumnezeu „spre a rădica greutățile tuturor, a pătimi împreună cu cei ce pătimesc, a plânge împreună cu cei ce plâng și cu mare înțelepciune a răscumpăra vremea pentru toate [...]. Starețul, ca unul ce este tuturor slugă și rob, se cade să fie iscusit, cu multă știință, înțelept întru toate”.

Lauda arhimandritului

În continuare, părintele Macarie se adresează arhimandritului prezent la acest eveniment (probabil, duhovnicul obștii monahale): „laud strădaniile și nevoințele sfinției tale, care tot chipul faci și te silești spre a aduce la desăvârșire lucrul cel plăcut lui Dumnezeu [...]; cel ce ești iute de a pricepe cele bune, și mai iute de a le săvârși […], vrednică de laude și cu totul înțe­leaptă îți este și alegerea care ai făcut astăzi, părinte arhimandrite, de a așeza pre maica schimonahia Justina stareță acestei sfinte adunări”. 

Lauda stareței

Urmează un cuvânt de laudă către stareța Justina, în care se zu­grăvesc atât calitățile ei duhov­ni­cești, cât și înalta responsabilitate la care a fost chemată: „O, câte suflete are să mântuiască Justina; o, câte suflete are să arate do­ritoare de cele cerești; o, câte suflete curate și fără prihană are să trimită lui Dumnezeu prin sârguința, dreapta socoteală și nevoința ei cea neadormită [...]! Justina, primind astăzi stăreția, mai mult are să se smerească, mai mult are să-și taie voia, mai mult are să flămânzească [...], pe toate are să hrănească cu cele trupești și duhovnicești și are să le fie slugă și roabă, după Evanghelie”. 

Îndemnuri către maici

Părintele Macarie nu a uitat să le adreseze un cuvânt nici maicilor din obște, încredințându-le că po­vățuitoarea lor le va fi sprijin de mântuire: „Fericite sunteți și voi maicilor care aveți purtătoare de grijă [...] și stareță pre maica Justina! fericite sunteți voi maicilor având acest fel de povățuitoare, când se vor aprinde inimile voastre întru plângerea cea jalnică, are cine să vă mângâie spre nădejdea dobândirii bunătăților celor veșnice și să vă potolească lacrimile”. Le-a îndemnat apoi: „trei lucruri să păziți, maicilor, și mai întâi să aveți ispovedanie curată, [...] al doilea: ascultare fără cârtire întru toate, și al treilea: dreapta socoteală”.

Cuvântarea se încheie cu urările cuvenite, adresate arhimandritului, maicii starețe și întregii obști.

Așa cum am menționat mai sus, acest manuscris îmbogățește literatura biografică a „smeritului Ieromonah” și face dovada faptului că rolul părintelui Macarie la Mitropolia Ungrovlahiei a fost unul complex, fiind chemat să răspundă mai multor ascultări și îndatoriri, printre care și cea de predicator. Îl putem considera chiar unul dintre predicatorii respectați și de încredere ai epocii, de vreme ce ține cuvântări la mari praznice, hramuri și la anumite ceremonii importante. Mai mult, așa cum se întrevede și în predica pe care am semnalat-o în acest articol, conținutul acestor cuvântări este unul eminamente teologic, înțesat de pasaje scripturistice și citări din Sfinți Părinți - toate exprimate într-un limbaj bisericesc, apropiat discursului filocalic. În conturarea portretului arhimandritului și al stareței, Macarie dă dovadă de o înțelegere și o expunere complexă a virtuților omenești ca dar al lui Dumnezeu, marcând adesea tensiunea dintre omul „lumesc” și cel „duhovnicesc”, subliniind ostenelile călugărești: postul, rugăciunea, lacrimile, smerenia ș.a. Deși compuse în stil encomiastic, unde anumite trăsături ar putea fi augmentate, utilizarea limbajului bisericesc ne dezvăluie o fină cunoaștere a tuturor elementelor discutate, atât la nivel speculativ, și - de ce nu? - și la unul experiențial.