Pregătirea continuă pentru Sfânta Euharistie

Comuniune. Acest termen este întâlnit foarte des în majoritatea studiilor întreprinse de teologi în zilele noastre. Cu toate acestea, secularismul, scindarea socială, accentuarea individualismului sapă adânc în edificiul acestei comuniuni. Chiar şi când ne adunăm pentru a săvârşi împreună Sfânta Liturghie, acest individualism iese la suprafaţă. Sfânta Euharistie este privită, nu gustată. Creştinii contemplă la distanţă pământul făgăduinţei, dar refuză cu obstinaţie să intre în el. Ce putem face?

Împărtăşirea cu Sfinte­le Taine trebuie să fie con­tinuă în viaţa creş­ti­­nului. Trebuie să aibă o continuitate consec­ven­tă, fie că o primim o dată pe lu­nă, o dată la două luni sau în fi­e­c­are duminică şi sărbătoare. Din păcate, majoritatea creş­ti­ni­lor nu se preocupă deloc de a­ceas­tă continuitate, conside­rând că, de vreme ce primesc Sfân­ta Împărtăşanie o dată pe an în Postul Paştilor sau de do­uă ori, adăugând aici şi Postul Naş­terii Domnului, este absolut suficient. În rest, vor sta şi vor privi, în loc să guste din Iz­vo­rul vieţii. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalm 33, 8) - iată un îndemn cu ade­vă­rat dumnezeiesc! Noi, însă, nu îl ascultăm decât arareori, pre­ferând să rămânem într-o „pă­cătoşenie“ asumată, din ca­re nu vrem să ieşim. „Nu mă pot împărtăşi pentru că sunt pă­cătos!“ Preotul trebuie să ju­de­ce acest lucru, nu falsa mo­des­­tie a credinciosului care Îl re­fuză pe Hristos! Aici nu este vor­ba despre nimic altceva de­cât de mândrie într-o formă oa­re­cum subtilă. Ce ni se spune când ne împărtăşim? „Spre ier­ta­rea păcatelor şi spre viaţa de veci“! Nu suntem consecvenţi cu noi înşine şi, de aceea, trăim în­tr-un laxism strigător la cer, fă­ră a ne asuma cu adevărat con­ştiinţa de creştin ortodox, de om care Îl iubeşte pe Hristos şi do­reşte să se unească în mod re­al cu El. Nu simţim în noi a­cea sete, acel tremur interior, a­cea frică de a-L pierde. În mod clar, însă, trebuie să înţelegem un lucru: Sfânta Liturghie nu es­te un spectacol, iar Sfânta Îm­părtăşanie nu este un obiect es­tetic din decor pe care-l ad­mi­r­ăm, dar nu-l atingem. De a­ce­ea, fiecare creştin trebuie să con­sidere fiecare Sfântă Li­tur­ghie drept o ocazie de a se îm­păr­tăşi, să vorbească îm­preu­nă cu duhovnicul său pentru a sta­bili pregătirea prealabilă şi să îşi asume acest lucru. În caz con­trar, nu suntem participanţi vii şi membre ale trupului lui Hris­tos, ci spectatori morţi su­fle­­teşte care nu au nici un contact real cu Sfânta Liturghie şi cu Sfânta Împărtăşanie.

Asumarea pregătirii prealabile

Cei care nu se împărtăşesc din „evlavie“ au mereu grijă să le sublinieze celor care se îm­păr­­tăşesc des că banalizează Sfân­ta Euharistie, însă, ei, cei ca­re condamnă şi judecă, ar tre­bui să îşi plece capul de vre­me ce nu s-au pregătit pentru a o primi continuu. Este uşor să fii leneş, să participi pur mental la Sfânta Liturghie, să te în­dulceşti de vocile cântăreţilor din cor sau să te rogi confuz în­tr-un colţ şi să crezi că este su­fi­­cient, însă cei care se îm­păr­tă­ş­esc continuu se pregătesc cu a­devărat, au consecvenţă şi o tră­i­re la care ceilalţi nici nu vi­sea­ză. Ei sunt uniţi cu Hristos, se gândesc la El continuu, se roa­gă des, citesc cărţi duhovni­ceşti, pentru că toate acestea mă­resc simţirea harului şi toa­te, de fapt, se nasc din Îm­păr­tă­­şirea continuă cu Sfintele Tai­ne. Însă pregătirea nu este una uşoară. Este nevoie de ci­ti­rea Canonului pentru primirea Sfin­telor Taine, de evitarea ori­că­rui conflict şi a păcatelor de moar­te, de lupta continuă cu gân­durile păcătoase, de sfă­tui­rea deasă cu cei înduhovniciţi - în primul rând duhovnicul ales şi creştinii îmbunătăţiţi din pa­ro­hie - şi, mai presus de toate, de rugăciune. Nu este uşor, de mul­te ori poate că ne simţim ne­pregătiţi, cu toate că nu am să­vârşit vreun păcat de moar­te, dar, cu toate acestea, având în­credinţarea duhovnicului, tre­buie să ne apropiem conti­nuu de Sfintele Taine, după cum hotărăşte acesta.

Un ultim îndemn

Ne dorim ca fiecare creştin să conştientizeze de ce este im­por­­tant să se împărtăşească în mod continuu cu Sfintele Taine şi considerăm că este suficient să facem apel la una dintre ru­gă­ciunile de mulţumire după Sfân­ta Împărtăşanie, şi anume cea a Sfântului Vasile cel Mare: „Ci, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit şi ai înviat şi ai dăruit nouă a­ces­te înfricoşătoare şi de viaţă fă­cătoare Taine, spre bineface­rea şi sfinţirea sufletelor şi a tru­purilor noastre, dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea su­fletului şi a trupului, spre iz­go­­nirea a tot potrivnicului, spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea sufleteştilor me­le puteri, spre credinţă neîn­frun­tată, spre dragoste nefă­ţar­nică, spre desăvârşirea în­ţe­lep­ciunii, spre paza poruncilor Ta­le, spre adăugirea dumne­ze­ies­cului Tău har şi spre do­bân­di­rea Împărăţiei Tale“ (Ceas­lov, Bucureşti, Ed. Institutului Bi­blic şi de Misiune al Bisericii Or­todoxe Române, p. 317).

Bogăţia de daruri pe care o pri­mim prin gustarea din Sfân­ta Euharistie este una imensă. Fie că vorbim despre vindeca­rea trupească sau sufletească, fie că primim iluminare interi­oa­ră şi discernământ în faţa gân­d­urilor care ne copleşesc, fie că ne umplem de tărie du­hov­ni­cească - toate acestea sunt roa­dele împărtăşirii cuviinci­oa­se cu Sfintele Taine. În defi­ni­tiv, fiecare Sfântă Liturghie con­stituie o pregătire a noastră pen­tru viaţa de veci, o pregus­ta­re a Împărăţiei cerurilor. Hris­tos ne aşterne o masă prea­frumoasă în faţa noastră, iar noi nu facem nimic altceva de­cât să Îl refuzăm constant, pen­tru că nu dorim să facem e­for­tul de a ne pregăti. Nă­dăj­du­im că această situaţie se va schim­ba în următorii ani şi creş­tinii vor înţelege cât de im­por­­tant este să guşti din Cina cea de Taină, să primeşti în ti­ne hrana cea preafrumoasă a Îm­părăţiei cerurilor, să te în­noieşti în repetate rânduri şi să re­naşti ca om mai bun, cu un su­flet viu. Pentru a da un nou ar­gument în acest sens, ne în­toar­cem la rugăciunea men­ţio­na­tă mai sus: „Ca, întru sfin­ţe­nia Ta, cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău puru­rea şi să nu mai viez mie, ci Ţie, Stă­pânului şi Binefăcătorului nos­tru. Şi aşa, ieşind dintru a­ceas­tă viaţă întru nădejdea vie­ţii celei veşnice, să ajung la o­­dihna cea de-a pururea, unde es­te glasul cel neîncetat al celor ce laudă şi dulceaţa fără de sfâr­şit a celor ce văd frumu­se­ţea cea nespusă a feţei Tale“ (Ceas­lov, Bucureşti, Ed. Insti­tu­tului Biblic şi de Misiune al Bi­sericii Ortodoxe Române, p. 317). Atunci când mergem la Sfân­ta Liturghie şi când privim cum preotul iese cu Sfântul Po­tir, adresând chemarea („Cu fri­că de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!“), poa­te nu ne este atât de frică, poa­te că ne simţim credinţa şo­vă­itoare, poate că dragostea noas­tră s-a răcit, dar nu avem vo­ie, nu avem voie să ne în­de­păr­tăm singuri! Nu avem a­ceas­tă libertate! Libertatea noa­stră este de a veni, asemenea femeii cananeence, asemenea desfrânatei, asemenea femeii cu scurgerea de sânge: Doam­ne, ajută-mă!