Preotul Constantin Cojocaru, cronicar și profesor de vocație

Cei care au crescut în lumina unor persoane aparte și s-au bucurat de atenția și prețuirea lor, dacă au sufletul încununat cu floarea rară a recunoștinței, îi pomenesc cu dragoste pe binefăcătorii lor, purtându-i pentru totdeauna în inimă. Cu atât mai mult într-un an comemorativ, cu deosebită încărcătură sufletească, se cuvine să ne aducem aminte de cei care au avut strălucirea stelelor.

Asemenea fiecărui om care primește un talant sau mai mulți, unii dintre sluijtorii Bisericii se fac remarcați prin dăruire pentru viața liturgică, ori pentru asceză, unii sunt apreciați pentru cuvântul care zidește, alții pentru slova scrisă, pentru cercetare și atenta observare a lucrurilor întâmplate de-a lungul istoriei.

Cinstirea unui slujitor al Bisericii este întotdeauna o datorie și un act de recunoștință profundă, îngemănându-se cu aducerile aminte, rugăciunea și miridele care se așază pe tipsia Ospă­țului, întru netrecătoare pomenire.

În anul 2014, înainte de Sfântul și Marele Post al Paștilor, a trecut către Domnul un cărturar, profesor de seminar și cercetător atent al trecutului, preotul Constantin Cojocaru, dascăl de vocație la Mănăstirea Neamț într-o vreme a cenzurii, apoi la Seminarul Dosoftei Mitropolitul din Suceava.

Om de cultură, istoric și dăruit dascăl, cu haruri multe și dorința ca elevii să acumuleze tot mai mult, părintele Constantin Cojocaru a fost autorul a numeroase articole și studii în reviste bisericești, periodice, îndrumătoare și felurite publicații.

A fost un scriitor inspirat, cu darul cuvântului, iar pentru unele articole a lucrat zile, săptămâni și poate luni la rând. A cercetat mult și a avut curajul să izvodească adevăruri pe care uneori marii istorici le-au lăsat în umbră.

Preot la Parohia Lunca din comuna Vânătorii Neamțului vreme de aproape 35 de ani, părintele Constantin a intuit și apoi a cercetat legăturile Sfintei Teodora, originară din acest loc, cu duhovnici și ierarhi ai vremii sale.

La momentul de aducere aminte prilejuit de împlinirea a șapte ani de la trecerea către Domnul a eruditului cărturar, preot și dascăl de teologie, subliniez câteva dintre preocupările cărora le-a oferit timpul prețios al cercetărilor.

A scris despre ierarhi, călugări și teologi mari, avându-l în special la inimă pe cel căruia i-a mărturisit încercările și neputințele vieții sale, iero­schimonahul Paisie Olaru.

Părintele Paisie a fost duhovnicul cu inimă de părinte care primea preoți și credincioși, iar, la un moment dat, părintele Cojocaru spunea că mai mult de jumătate dintre locuitorii satului Lunca îl aveau povățuitor sufletesc. Așa se explică de ce biserica era întotdeauna neîncăpătoare. Nu doar pentru predica și atenția parohului, de altfel întru totul apreciate, ci și pentru legătura pe care o aveau oamenii cu Biserica și cu marele duhovnic Paisie Olaru.

Adeseori, în discuțiile pe care le-am purtat cu Preacucernicia Sa, îmi vorbea de Isaia de la Mănăstirea Slatina, vatră monahală considerată în epocă un centru important de cultură slavonă, care a copiat cronicile lui Macarie și Eftimie.

Macarie cronicarul, care a devenit Episcop la Roman, ctitorul Mănăstirii Râșca, era de loc din ținutul Fălticenilor. Părintele profesor îl localizase la Baia sau Bogdănești, aşezări cu largă rezonanță în istoria și cultura Moldovei.

Un alt subiect era legat de Meletie Istrate, fost Episcop al Hușilor. A făcut parte dintr-o familie cunoscută în zona de care vorbim. Avea un frate mai mare, boier luminat, scriitor, ctitor la Rotopănești, nu prea departe de Fălticeni, și o soră, Veniamina, care a viețuit la Mănăstirea Agapia. Frații Istrate, rămași orfani, au fost ajutați de Mitropolitul Veniamin Costache. Meletie Istrate fusese călugărit la Doljești, apoi a fost slujitor la Iași, strălucit arhidiacon al Catedralei Mitropolitane, iar sora lui, Veniamina, ucenică a celebrei starețe de la Agapia, Elisabeta Costache, sora mitropolitului moldav.

În ultima retragere a marelui ierarh Veniamin la Mănăstirea Slatina, acesta i-a cerut domnitorului Mihail Sturza să fie numit egumen acolo ucenicul lui, Meletie Istrate. Ierarhul l-a hirotonit ieromonah și l-a hirotesit arhimandrit.

Foarte interesantă rămâne dorința testamentară a mitropolitului: Însărcinez pe fiul meu Meletie de dragostea Domnului. Înmormântarea să mi se facă după povățuirea ce i-am dat, numai cu părinții din mănăstire, din afară de sfânta biserică, fără zadarnice pompe și cheltuieli.

În 1848, la Slatina s-au refugiat mulți revoluționari și tot aici a fost surghiunit boierul Nicolae Istrate. La scurt timp, Meletie Istrate a fost ridicat la vrednicia arhierească, păstorind până la 31 iulie 1857, fiind îngropat în Catedrala Episcopală din Huși, pe care a înfrumusețat-o, lăsând eparhiei o bogată bibliotecă.

Discutând adeseori cu părintele profesor, mărturisea că una dintre preocupările lui, încă din tinerețe, era istoria Mănăstirii Slatina. Ctitorie voievodală și centru monahal de largă recunoaș­tere în vremea părinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie, Mănăstirea Slatina a fost nu doar una dintre zidirile dom­nești și necropolă a mărimurilor, ci mai ales așezământ de cultură, de propovăduire a Cuvântului, de alinare a suferințelor.

Călugării de la Slatina au publicat cuvântul învățăturilor în perioada interbelică, făcând misiune și prin cuvântul scris. Unul dintre ei era ierodiaconul Calist Haidamac, care a tipărit o carte cu conținut pios, moralizator.

Martinian Ivanovici, stareț la Slatina în perioada interbelică, a fost misionar prin America și Canada. În acea vreme își făcuse ucenicia la Slatina și Episcopul Eftimie Luca.

Partenie Ciopron, Episcop al Armatei și apoi al Romanului și Hușilor, era călugăr cu metania la Slatina. Și mișcarea Oastea Domnului a avut legături cu mănăstirea. Din Drăceni, satul apropiat, erau de loc membrii marcanți ai Oastei.

Ce să mai vorbim de amintirile pe care părintele profesor le avea din vremea stăreției arhimandritului Cleopa, care au coincis cu a sa copilărie.

Mănăstirea Slatina a fost un ultim popas al Rugului Aprins în anii aceia. Părintele Cleopa a predicat nu doar în satele dimprejur, ci și în multe mănăstiri din Moldova, Țara Românească, Banat și alte locuri.

La Slatina au poposit mai mulți isihaști: Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima, Sandu Tudor, Antonie Plămădeală și alții. Pe la Slatina a trecut în grabă și Bartolomeu Anania. Îmi spunea părintele că vorbise despre Slatina altor vremi cu fostul arhidiacon și arhimandrit, devenit ierarh la Cluj în 1993.

De la Slatina, unii au plecat în munți, cum a fost părintele Cleopa, alții departe în lume, cum au fost Andrei Scrima și Martinian Ivanovici, alții în temniță (Antonie Plămădeală și Sandu Tudor).

Părintele Paisie Olaru rămâne marele duhovnic al Slatinei. La el s-au spovedit mii de oameni. De multe ori în timpul postului, părintele Paisie dormea doar două, trei ceasuri.

Amintim și pe Caliopie Apetrei de la Humulești, Chiril Șaramet, Gherasim Câmpeanu, Dosoftei Muraru, Ambrozie Dogaru și alți călugări, care au fost pentru mai scurt, sau mai mult timp, viețuitori ai Mănăstirii Slatina.

Părintele profesor a avut o cinstire deosebită pentru Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca. Marele Mitropolit Dosoftei, în lucrarea sa, Viața și petrecerea sfinților, ne spune: Apuca-t-am în zilele noastre părinți înalți la bunătăți și pravilă, plecați la smerenie adânc... Părintele Chiriac de Bisericani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani, Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia, Ioan de Râșca, Arhi­episcopul sfânt și minunat? Deci, Mitropolitul Dosoftei vorbea despre un contemporan...

Ioan care venea de la Râșca a fost primul Episcop al Hușilor (1598-1606), mutat apoi la Rădăuți. Narcis Crețu­les­cu l-a numit pe Ioan Arhi­episcopul cel sfânt și minunat.

Dar se mai formase la Râșca şi un alt Ioan, originar din părțile Vrancei, rudă cu Mitropolitul Varlaam Moțoc. Despre cel de-al doilea, părintele profesor ne spunea că, în 1641-1666, a fost egumen al Paraclisului „Sfântul Nicolae”, ctitorit de Vasile Lupu în Cetatea Neamțului, fiind, de fapt, cel cunoscut îndeobște cu numele Ioan de la Râșca. Părintele profesor afirma, în urma cercetărilor, că în acea perioadă Ioan a fost duhovnicul și îndrumătorul celei care avea să fie marea pustnică, Teodora de la Sihla. Mai târziu, Ioan a egumenit la Secu (1666-1667) și apoi a fost Episcop la Huși, dar a păstorit și la Roman, fiind numit arhiepiscop, așa cum s-au numit Sfântul Ioan de la Râșca și majoritatea păstorilor Eparhiei Țării de Jos. I-a fost sufragan și foarte apropiat Sfântului Mitropolit Dosoftei. Împreună cu o rudă a sa din ținutul Putnei a ctitorit Mănăstirea Mera. A murit în 1865 și a fost îngropat lângă biserica Mănăstirii Secu, în partea de nord.

Părintele profesor consemna, după cercetările întreprinse, că Ioan de la Râșca, arhiepiscop sfânt şi minunat, este cel de-al doilea și nu cel dintâi, citând și contribuția profesorilor Liviu Stan și Mircea Păcurariu, dar mai ales îndelunga sa căutare pentru statornicirea adevărului.

Foarte rar se întâmpla ca un preot de parohie cu activitate pastorală bogată și profesor de seminar, care își drămuia cu mare acribie timpul, făcând naveta între parohie și seminar, călătorind pe jos o bucată de drum și apoi cu autobuzul, fără să aibă mașină personală, să afle timp pentru cercetare profundă și temeinică lucrare.

S-ar cuveni, poate, ca la împlinirea a șapte ani de la trecerea sa către Domnul, fiii lui, amândoi preoți, dintre care unul dascăl de teologie la Facultatea Dumitru Stăniloae din Iași, să reunească studiile și articolele părintelui, multe la număr și prețioase. Ar constitui un volum edificator, care ar îmbogăți, fără doar și poate, istoria Bisericii Ortodoxe Române, mai ales cea puțin cunoscută a ținutului Neamțului și Sucevei, punând în lumină, deosebit de grăitor, slujirea Sfântului Ioan de la Râșca și Secu ca egumen în Cetatea Neamțului.

Cu aducere aminte și cinstire cuvenită unui cărturar dintre cei mari pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română, facem aleasă evocare preotului profesor Constantin Cojocaru la șapte ani de la strămutarea sa către veșnicele lăcașuri.