Preotul spitalului, sprijin pentru bolnavul aflat în suferinţă

Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti are una dintre cele mai vechi capele din oraş pe lângă o instituţie medicală. Activitatea părintelui Marian Sava la acest spital a început în 1993, mai întâi într-un amfiteatru, apoi în bisericuţa de lemn unde se săvârşesc şi azi slujbe pentru sănătatea celor internaţi şi a personalului spitalului şi unde vin toţi cei care au nevoie de vindecare sufletească, alături de cea trupească. Părintele este chemat zilnic la saloane pentru spovedanie sau rugăciuni de sănătate şi a acumulat multă experinţă în lucrul cu bolnavii. Am vorbit cu sfinţia sa despre lucrarea preotului de caritate şi despre ajutorul pe care acesta reuşeşte să-l ofere bolnavilor care îl cer.

Părinte Marian Sava, cum au fost începuturile slujirii la Spitalul Universitar din Bucureşti­?

Am fost hirotonit diacon în 30 ianuarie 1993 şi preot în 31 ianuarie acelaşi an. Deşi nu m-am gândit atunci, aceste date nu au fost întâmplătoare, pentru că 30 ianuarie, când îi pomenim pe Sfinţii Trei Ierarhi, are legătură cu mediul universitar de aici, unde e Facultatea de Medicină, iar 31 ianuarie, când îi pomenim pe Sfinţii Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, are legătură cu spitalul de alături. Biserica noastră se află între aceste două instituţii. Am început activitatea de preot la nou-înfiinţatul Spital Christiana, situat atunci în spatele halelor Obor, unde am slujit aproape şase luni împreună cu părintele Constantin Mihoc. Ulterior, Spitalul Christiana s-a mutat în Pipera. La 4 iulie 1993, în ziua de pomenire a Sfântului Andrei Criteanul, am săvârşit la Spitalul Universitar prima Sfântă Liturghie în Amfiteatrul mare. Toate celelalte slujbe ulterioare le-am săvârşit în Amfiteatrul mic, care era de dimensiunile unei săli de clasă de gimnaziu. Acolo era o cămăruţă unde ţineam, într-un fişet, toate obiectele liturgice şi un cuier pentru veşminte. Prima dată am venit aici cu cele două icoane de catapeteasmă şi vasele liturgice într-o cutie. De trei ori pe săptămână, miercurea, vinerea şi duminica, înainte de venirea credincioşilor, pacienţi, studenţi sau cadre medicale, veneam şi aşezam icoanele şi pe catedră obiectele liturgice care să fie Altar. În timpul săptămânii puteam face Maslu şi Paraclisul Maicii Domnului, după ce era liberă sala, respectiv ora 20:00. Pe atunci spitalul nu era de urgenţă şi erau oameni care puteau fi internaţi chiar şi pentru o lună. Astăzi lucrurile s-au schimbat; oamenii vin cu probleme urgente şi grave. Era atunci în spital o secţie la etajul 11, de fizioterapie, unde stăteau oamenii mai mult. Prima săptămână erau în pat şi se odihneau, pentru că mulţi erau legaţi de muncile agricole şi foarte obosiţi. Pacienţii coborau la etajul 1, se spovedeau şi participau la slujbe. Studenţii medicinişti şi de la alte facultăţi care veneau la noi atunci anunţau la saloane, de la etajul 13 până jos, când au loc slujbe şi astfel doritorii care se deplasau singuri puteau ajunge să se roage. Ulterior, după ce spitalul a devenit de urgenţă, cazurile fiind mai grave şi urgente, a fost din ce în ce mai greu să vină pacienţii la slujbe. În acest fel, pacienţii mă cheamă la salon prin asistente sau rudele care îi însoţesc.

Cum îi ajută preotul de caritate pe pacienţii internaţi la spital şi ce aţi învăţat de-a lungul anilor din comunicarea cu oamenii aflaţi în suferinţă?

În primii cinci ani de preoţie, cel puţin două treimi din persoanele care s-au spovedit la mine nu se mai spovediseră niciodată în viaţa lor. Din cealaltă treime alte două treimi, chiar dacă se spovediseră, o făcuseră doar formal, fără să-şi mărturisească păcatele săvârşite, în mod special adulterul şi avortul. Şi aceasta din diferite motive. Şi abia o treime din această treime, adică aproape 10%, se spovediseră în adevăratul sens al cuvântului. Din nefericire, astăzi situaţia este şi mai gravă. Cel ­puţin trei sferturi din pacienţii la care ajung să-i spovedesc nu s-au spovedit niciodată. Din restul de o pătrime, alte trei pătrimi se spovediseră formal şi ultima pătrime din această pătrime se spovediseră. Acest lucru vorbeşte despre starea actuală a credincioşilor. Suferinţa, teoretic, ar trebui să-l aducă pe om mai aproape de Dumnezeu. Constat însă la bolnavii din spital că suferinţa nu-i mai aduce la Dumnezeu. Numai iminenţa morţii îi face pe apropiaţii bolnavului să-l caute pe preot. Şi aceasta de cele mai multe ori este influenţată de doctori, fără să fie o iniţiativă proprie. Îi cercetez eu, mă duc la saloane, dar ei nu au această deschidere.

Cât timp aţi slujit în amfiteatru şi când a fost construită biserica?

Am slujit în amfiteatru timp de nouă ani, cu gândul şi eforturi de a începe construcţia. Am reuşit doar în 2000 să avem sfinţirea pietrei de temelie, iar în 2002 sfinţirea bisericii, închinată Adormirii Maicii Domnului.

Cum arată o zi din viaţa preotului de caritate la un spital de urgenţă?

Fiecare zi este foarte încărcată, plină de solicitări, urgenţe, una mai grabnică decât alta. Când vine duminica şi preotul trebuie să fie la Liturghie, oamenii l-ar scoate şi de la slujbă numai să se ducă la salon, deşi el e acolo în fiecare zi. Pentru oameni prioritară este prezenţa preotului la căpătâiul muribundului, dar, din nefericire, numai în acel moment şi nicidecum pregătirea anterioară.

Aţi simţit cum a ajutat prezenţa preotului în spital?

De la caz la caz. Sunt anumiţi oameni care îmi oferă multe bucurii, când văd că ceea ce i-am învăţat rodeşte în sufletul lor. Pe de altă parte, sunt mâhnit când văd că sfatul meu nu a avut nici o înrâurire. Cei mai mulţi oameni, învăţaţi de media, vin să-şi ceară drepturile: „Părinte, v-am lăsat mesaj să mergeţi la un pacient!”. Eu îmi notez toate solicitările şi vizitele pentru a putea avea o idee despre pastoraţie. Merg la pacienţi chiar şi atunci când rudele nu sunt acolo şi poate nici nu află că am fost, totuşi, mai ales dacă pacientul nu poate comunica. Însă rugăciunea şi binecuvântarea sunt benefice. Dacă pacientul este inconştient sau intubat, el nu poate fi împărtăşit. Îmi amintesc cum într-o duminică, două doamne, soţia şi fiica unui fost pacient, de la decesul căruia se împlinea un an, au venit să-mi spună ceva. Una din ele a visat că acela care murise i-a spus: „N-aţi fost la preotul de la spital să-i mulţumiţi că a fost la mine când eram bolnav!”. Ele nici nu ştiau că am fost, pentru că nu erau în salon în momentul în care eu am ajuns la pacient şi am făcut rânduiala necesară. De aceea, femeile nu ştiau unde să vină şi au cerut indicaţii de la o asistentă de pe secţia unde fusese internat bărbatul. Aşa că putem spune că a fost o revelaţie despre starea acelui om. Ţin minte o altă situaţie, când am fost chemat la o pacientă care de şase luni avusese mai multe operaţii fără succes şi era întinsă la pat. La spovedanie am stat destul de mult şi femeia a avut multe păcate de spus. A doua zi după spovedanie, când am revenit să o împărtăşesc, ea era pe şezut, deşi jumătate de an nu se ridicase. Apoi, în câteva zile a reuşit să se ridice şi să meargă singură la baie. Cum s-a întâmplat una ca asta? Pentru că odată rezolvată problema sufletească, trupul a început să-şi revină, deoarece este legat strâns de suflet, după cum spun şi Sfinţii Părinţi că nu poţi deosebi între trup şi suflet aşa cum nu poţi ­deosebi între aer şi lumină.