„Prin patru lucruri sporeşte mânia”

În pofida creșterii confortului și a condițiilor de lucru și de trai, oamenii suferă tot mai mult din pricina nervozității și a iritabilității excesive. Tot mai des se întâmplă ca persoanele din jurul nostru să aibă reacții impulsive, disproporționate comparativ cu evenimentele care par să le provoace și care îi bulversează pe toți ceilalți prin intensitatea și durata lor. Cauzele sunt diverse: de la gândurile nepotrivite pe care le hrănim în interiorul nostru, mergând apoi până la interpretarea greșită a unor gesturi sau cuvinte ale celor din jur și până la dezvoltarea subită a unor afecțiuni psihice de durată care sunt apoi „ameliorate” prin tratamente medicamentoase care abundă în calmante.

Pe scurt: există vreun moment în care mânia poate fi utilizată fără a deveni păcat și, în timp, patimă? 

Avva Isaia Pustnicul ne dezvăluie câteva modalități prin care mânia noastră crește în sens negativ: „Prin patru lucruri sporeşte mânia: darea şi luarea uşoară, impunerea voii tale, voinţa de a învăţa pe alţii şi prin a se socoti pe sine înţelept” (Avva Isaia Pustnicul, „29 de cuvinte”, 7, în Filocalia, 12, trad. pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2009, p. 79). „Darea” și „luarea” ușoară se referă aici la a fi superficial atât în ceea ce oferi, cât și în ceea ce primești. Ești superficial atunci când dăruiești cu nepăsare, cu indiferență sau dezgust, făcându-l pe celălalt să se simtă mai mult jignit decât ajutat și care, dacă are o reacție pe măsura darului dat de tine, te împinge să te mânii, chiar dacă tu ești cel vinovat. „Luarea” ușoară se potrivește celor comozi și leneși care, dacă darul primit îi pune să efectueze anumite activități (de exemplu, ești sărac și cineva, fără să știe că ești și leneș, îți întinde o mână de ajutor și vrea să te angajeze), încep să se mânie pe cel care le-a făcut bine. În ceea ce privește al doilea aspect - impunerea propriei noastre voi -, aici discuția este una foarte complexă. În general, avem gânduri bune despre felurite aspecte ale vieții noastre: muncă, familie, viață personală. Însă nu este suficient să ai un gând bun dacă nu îl unești cu virtutea smereniei. Atunci când gândul bun este atins de mândrie se poate transforma într-o faptă rea. De exemplu, unele persoane își silesc membrii familiei să se roage, să postească sau să meargă la biserică, ceea ce arată cât de mult își impun un gând pe care îl consideră bun, dar care devine rău în înfăptuirea sa, pentru că îngrădește libertatea celorlalți. Când oamenii care vor să-și impună voia sunt contraziși sau li se explică faptul că nu se poate împlini cererea lor, ei tind să ia lucrurile foarte personal și au reacții nervoase greu de suportat. În egală măsură și al treilea aspect care stă la baza mâniei - voința de a învăța pe alții - constituie o îngrădire a libertății, de data aceasta de exprimare, a celor din jur. Prea des găsim, în zilele noastre, după expresia Sfântului Apostol Pavel, mulți învățători, dar puțini părinți (1 Corinteni 4, 15). Voința de a învăța pe alții se naște și din al patrulea aspect - considerarea propriei minți ca fiind una desăvârșită, ce nu poate greși. Dacă observăm cu atenție ce ne spune aici avva Isaia ­Pust­nicul, ne dăm seama că mânia lucrează adesea influențată de mândrie. Omul mândru are impresia că le știe pe toate, că nimic nu poate contrazice ce are el de spus, că toți trebuie să învețe din vasta sa „experiență” și încearcă să impună această amăgire de sine tuturor celor din jur. Când persoanele apropiate îl contrazic, atunci se mânie și începe să aibă reacții de iritare. Controlul și siguranța de sine se sfărâmă repede atunci când sunt clădite pe mândrie.

Mânia împotriva celor păcătoși

Există unii creștini care consideră că trebuie să ne mâniem pe cei care fac păcate mari: ucidere, sodomie, viol etc. Desigur, este important să luăm în considerare aici și aportul pe care sursele de informare media le au în tot acest proces de înfățișare a conflictelor și tensiunilor sociale și care este uneori lipsit de obiectivitate. Aici, trebuie să disociem mustrarea de mânie și judecarea aproapelui de judecarea păcatului săvârșit de aproapele. În mod clar, creștinul are datoria socială și morală de a reclama atunci când are loc o nedreptate, nu de a o acoperi, dar nu trebuie să se lase condus de resentimente și mânie plină de ură atunci când o face. În definitiv, pedepsele date de sistemul judiciar nu sunt făcute să-i apese și să-i distrugă pe cei vinovați, ci să-i îndrepte. Am trecut de mult de stadiul în care un anumit grad de nesupunere era pedepsit cu ștreangul sau cu sabia călăului. Acum încercăm să înțelegem mai bine cauzele care i-au determinat pe unii să ia decizii greșite și să facă fapte reprobabile și, în consecință, să luăm hotărârile potrivite astfel încât aceștia să poată beneficia de sprijinul societății și după ce pedeapsa lor judiciară s-a încheiat. Prin urmare, sfatul Sfântului Antonie cel Mare este foarte potrivit în acest sens: „Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei” (Sfântul Antonie cel Mare, „Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete”, 69, în Filocalia, 1, trad. pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 21). Principiul conform căruia nu poți urî pe cel păcătos, ci doar fapta pe care el a făcut-o, astfel încât tu însuți să nu te erijezi în judecător al aproapelui, trebuie să ghideze mintea credinciosului în fața tuturor știrilor „sen­za­ționale” care apar la televizor și radio și care ne înfățișează tot felul de fapte pătimașe și lipsite de minte săvârșite în societate. Detest crima, dar nu pe criminal. Condamn violul, dar nu pe violator. Atac hoția, dar nu judec pe hoț. De ce? Pentru că mâine s-ar putea ca și eu să cad, poate nu în aceleași păcate, dar în altele, și astfel mă voi despărți și eu sufletește de Dumnezeu. În plus, ce știu eu, un simplu telespectator sau ascultător la radio de pocăința celui care a ucis, furat sau violat? Nimic. Astfel, mânia mea împotriva lui se opune iubirii pe care Dumnezeu o are față de el, așa păcătos cum este. Hristos ne-a arătat prin milostivirea față de tâlharul de pe cruce cum trebuie să ne comportăm cu astfel de persoane... I-a amintit ceva din păcate tâlharului sau l-a judecat ca fiind păcătos? Nu. I-a primit pocăința și smerenia din ceasul de pe urmă și l-a trimis cel dintâi în Împărăția cerurilor. În materialul următor, vom discuta care sunt pricinile pentru care mânia poate fi întrebuințată în mod corect din punct de vedere scripturistic și patristic și vom încerca să disociem aceste manifestări bineplăcute lui Dumnezeu de cele care țin mai mult de resentiment, ranchiună și înțelegere deficitară a vieții duhovnicești.