Problema autonomiei şi legea de organizare a Bisericii

Perioada interbelică a stat, indiscutabil, sub semnul "autonomiei". După cum se ştie, odată realizată Marea Unire, s-a pus şi problema organizării într-un cadru unitar a diverselor părţi ale ortodoxiei româneşti, dar acesta nu a fost un lucru uşor. A fost nevoie de şase ani ca să se elaboreze o lege şi un statut ale Bisericii Ortodoxe Române unificate.

Existenţa unei asemenea situaţii s-a datorat mai multor cauze, care, deşi aparent contradictorii, nu se exclud câtuşi de puţin. Prima cauză ar fi prezenţa în fiecare provincie a unei organizări bisericeşti sensibil diferite, care intrase în conştiinţa locuitorilor şi a cărei schimbare bruscă ar fi avut consecinţe neprevăzute. În acelaşi timp poate fi evocat "egoismul" diverselor părţi de a-şi păstra în noul cadru unele privilegii pe care vechile statute i le garantau. Ingerinţa politicului este o altă cauză care a făcut ca abia în 1925 să fie adoptată legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Însă, dincolo de toate acestea, a existat o intensă preocupare din partea multor personalităţi ca Biserica Ortodoxă să-şi poată îndeplini aşa cum se cuvine misiunea mântuitoare. Modul de organizare a bisericii nu este un scop în sine, ci numai un instrument, esenţial însă, care poate influenţa decisiv modul în care Biserica îşi îndeplineşte menirea.

Perspectiv asupra autonomiei Bisericii

Proiectul legii şi statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române au fost discutate în Parlament, în anul 1925. Numeroase luări de poziţie din Camera Deputaţilor şi Senat au vizat o chestiune foarte concretă: lipsa menţionării exprese a cuvântului "autonomie" în textul legii. Or, includerea în lege a acestui concept şi respectarea strictă a acestuia erau considerate esenţiale pentru ca Biserica Ortodoxă să devină o voce autentică, distinctă în cadrul societăţii româneşti.

Ideea autonomiei avea cei mai fervenţi susţinători printre ardeleni, mândri de moştenirea şaguniană a Bisericii Ortodoxe transilvane şi conştienţi de statutul privilegiat al cultelor religioase din Ardeal în comparaţie cu celelalte provincii româneşti. De altfel, ideea autonomiei cultelor era larg răspândită în Transilvania, dovadă că istoricul greco-catolic Augustin Bunea oferea, în a sa "Istorie a autonomiei bisericeşti", o definiţie foarte clară conceptului, perfect acceptabilă de către adepţii mitropolitului Andrei Şaguna: "În înţelesul propriu al cuvântului, autonomia este însăşi neatârnarea canonică a bisericii româneşti unite, ori neunite de la orice putere lumească şi de la orice altă biserică particulară din ţările coroanei ungare, şi dreptul ei de a se ocârmui după canoanele generale ale bisericii şi după statutele sale proprii. În înţeles mai larg şi în accepţiunea de astăzi a cuvântului, autonomia cuprinde nu numai independenţa canonică amintită, ci şi participarea elementului mirean la administrarea afacerilor materiale, fundaţionale şi şcolare ale Bisericii. Chestiunea autonomiei, în accepţiunea proprie şi strictă a cuvântului "autonomie", există tare de mult, iar în accepţiunea lui mai largă, numai de la 1848".

Această definiţie "ardelenească" a fost privită cu rezerve, în ceea ce priveşte înţelesul său mai larg, de către clericii din Vechiul Regat, care considerau că anumite prevederi ale Statutului Organic elaborat de mitropolitul Şaguna erau străine de spiritul canoanelor Bisericii Ortodoxe. Această critică era destul de veche, datând din vremea episcopului Melchisedec Ştefănescu. Cu toate acestea, noii critici ai ideilor şaguniene, dintre care cei mai importanţi erau episcopii Visarion Puiu şi Vartolomeu Stănescu, erau de acord că în noua organizare a Bisericii, aceasta trebuie să fie independentă de autoritatea politică, fapt care în Vechiul Regat şi alte provincii româneşti nu era valabil. Prestigiul imens al mitropolitului Şaguna a făcut ca, în cele din urmă, să fie acceptată ideea prezenţei mirenilor în Biserică, dar a fost respinsă ideea adoptării ca atare a principiilor de organizare şaguniene. El a rămas documentul de lucru, însă a fost treptat modificat "pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale".

Criticii proiectului de lege din 1925

Proiectul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române a fost prezentat de Partidul Liberal, aflat atunci la putere, sprijinit de membrii majorităţii parlamentare, care dădeau asigurări că proiectul respectă spiritul şagunian, chiar dacă existau deosebiri faţă de statutul său, iar autonomia Bisericii era garantată, deşi cuvântul "autonomie" nu era pomenit măcar o dată în textul legii sau al statutului.

Criticii proiectului s-au focalizat tocmai pe această idee, acuzându-i pe liberali că nu au încredere în Biserică şi încearcă să o menţină sub controlul puterii politice, aşa cum se întâmplase cu Biserica din Vechiul Regat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Profesorul Ioan Lupaş, unul dintre cei mai categorici critici ai proiectului, a atacat direct punctul 22 din Constituţia din 1923, de la care se pornise în redactarea textului legii. El a calificat acest articol ca fiind prea restrictiv prin abundenţa de amănunte pe care le oferă în ceea ce priveşte viitoarea organizare a Bisericii Ortodoxe, fapt care reprezintă din start o încălcare a principiului autonomiei. În plus, aceste precizări se referă "numai la biserica dominantă, lăsând terenul cel mai larg de libertate şi autolegislaţie, pentru toate confesiunile minoritare". El aminteşte şi motivul pentru care comisia de elaborare a legii a renunţat la menţionarea expresă a "autonomiei", anume că "această autonomie ar putea să îndrume Biserica noastră în anumite împrejurări neprevăzute, să pericliteze interesele statului", fapt calificat, pe bună dreptate spunem noi, ca ceva aberant din toate punctele de vedere.

Un alt critic al proiectului a fost Aurel Lazăr, care ia în discuţie modalitatea de control a statului asupra Bisericii (art. 4, alin. 2: "Controlul statului asupra Bisericii şi organelor sale se exercită în mod constituţional prin Ministerul Cultelor"). Lazăr considera că formularea este de la început greşită, ţinta controlului fiind numai aspectele administrative şi economice ale Bisericii. În Ardeal, Biserica Ortodoxă a fost supusă "inspecţiunii supreme", rezervată regelui apostolic. Dar "n-a fost însă în istoria Bisericii noastre, niciodată, nici un caz de control, deşi s-au făcut diferite încercări". Prin urmare, chiar dacă statul dă ajutoare bisericii, fapt considerat o datorie, şi nu un privilegiu, acesta nu poate controla Biserica ca pe orice altă instituţie a statului.

Posibilităţilor foarte largi ale statului de a legifera pe teren bisericesc şi controlului strict al aspectelor economice li s-au adăugat numeroasele echivocuri în ceea ce priveşte modalitatea de alegere (numire) a preoţilor în parohii şi în ceea ce priveşte modalitatea de alegere a episcopilor, fapt asupra căruia a insistat fruntaşul ţărănist Ion Mihalache, care sublinia că noul statut este un compromis între dorinţa de a face din Biserică un element de unitate sufletească şi ispita politicului de a o controla.

Un compromis ne(rezonabil)

Ministrul cultelor Alexandru Lapedatu a pus accentul pe colaborarea "dintotdeauna" dintre Biserica Ortodoxă şi stat, pe "simfonia" care s-a manifestat de-a lungul timpului, subliniind că noile prevederi aveau tocmai menirea de a marca această legătură dintre cele două părţi. El cerea din partea Bisericii şi a societăţii să existe încredere că statul român va respecta autonomia Bisericii "de facto".

Până la urmă, aceasta a fost ideea care i-a făcut pe mulţi să accepte votarea legii şi a statutului din 1925, fapt subliniat şi de patriarhul Miron Cristea, care arăta că este vorba de un compromis, dar care permite ca lucrurile să poată merge mai departe, iar părţile implicate vor interpreta cu bună-credinţă prevederile legii, astfel încât lucrurile să poată funcţiona bine.

Însă evoluţia faptelor a făcut ca, în cele din urmă, legea din 1925 să fie un eşec. Dincolo de deficienţele structurale ale legii, a fost, în primul rând, marea criză economică. Prin lege, Biserica Ortodoxă urma să funcţioneze, ca şi în Ardeal, în principal prin fonduri proprii, însă acestea erau total insuficiente. Lipsa acută a banilor a făcut ca în anii â30 Biserica să recurgă la sprijinul statului, care s-a folosit de acest lucru pentru a se amesteca în treburile ei. Apoi, au fost de vină oamenii, care au înţeles fiecare, în mod diferit, prevederile legii. De aceea, la scurt timp după adoptarea legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, aceasta a fost propusă spre revizuire, însă reforma majoră se va face abia în vremea patriarhului Justinian.