Profesorul de teologie Teodor M. Popescu, un martir

În documentele Securităţii, profesorul de teologie Teodor M. Popescu (1893-1973) figurează ca unul care „nu este înscris şi nu face parte din nici o organizaţie politică”. Cu toate acestea, a fost anchetat, arestat, torturat şi închis, iar viaţa i-a fost curmată într-un atentat al comuniştilor.

N-a cochetat nici mă­car cu ideea de legionarism, ba chiar a fost ameninţat de aceştia când nu a primit la exa­mene studenţii legionari. A fost considerat însă „duşman al po­porului” şi „uneltitor al regimului”, propagator al unor „idei duşmănoase către preoţi”.

Eminentul profesor, doctor în teologie la Atena şi specializat la Leipzig şi la Paris, a fost unul din­tre cei mai oneşti și exemplari din­tre cei care au ţinut prelegeri de la catedra Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Scrierile sale sunt și astăzi la loc de cinste în bibliografia studenţilor.

Între 1927 şi 1959 Teodor M. Popescu a fost profesor la Facul­tatea de Teologie Ortodoxă din Ca­pitală. După venirea comuniș­tilor la putere, a fost urmărit de Securitate, iar în 1959, arestat şi interogat cu metode deloc blânde timp de o lună, după care a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea.

Într-o notă a Securităţii apare drept unul dintre cei care au prigonit studenţii legionari, neacceptându-i la examene.

Profesorul a fost urmărit şi suspectat, ca toţi profesorii şi oamenii din apropierea Bisericii. I s-a re­pro­şat că a fost introdus în Fa­cultatea de Teologie de libe­rali.

Teodor M. Popescu a fost tri­mis într-o delegaţie la Winnitza pentru a se documenta în pro­blema masacrului lui Stalin. Pe tema aceasta a vrut să publice un articol în ziarul „Universul”, dar i-a fost refuzat, astfel încât textul despre cutremurătoarele crime ale sovieticilor s-a păstrat în manuscris acasă la profesor, el făcându-l cunoscut clericilor într-un cerc preoţesc. Articole precum „De la Nero la Stalin” şi „Anticreş­tinis­mul comunist”, pu­blicate înainte de instaurarea comunismului în Revista BOR, nu aveau să treacă neobservate de puternicii zilei, care au început să caute în trecutul orică­rui om aflat în postura de persoa­nă publică. Frazele care erau consi­derate un delict sunau cam așa: „Co­munizarea omenirii presu­pune ateizarea ei. (...) Religia este primul obiectiv al atacului comunist”.

Un agent informator scria în nota sa că Teodor M. Popescu a iniţiat între profesorii şi studenţii de la Teologie o colectă de întrajutorare a profesorului Ion Gh. Savin, proaspăt eliberat de la Sighet, așadar o altă vină.

Vasile M. Popescu, fratele profesorului, consemnează în cartea „Un martor al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu” că lui Teodor i s-a propus atât intrarea în Francmasonerie, cât şi în Securitate, dar el a refuzat, spunând: „Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!”

Istoricul George Enache a lan­sat ipoteza că marele profesor a fost închis pentru că era unul din­tre stâlpii de nădejde ai Patriarhului Justinian Marina.

Eliberat de la Aiud în 1964, prin decretul de graţiere colec­tivă a deţinuţilor politici, profesorul a continuat după aceea să ducă o viaţă plină de umilinţe, neavând voie să-şi reia munca la catedră. Patriarhul Justinian i-a dat o jumătate de normă în Adminis­traţia Patriarhală, angajându-l să diortosească lucrări de teologie.

A murit după ce niște agenți ai Securității l-au bă­tut noaptea pe stradă, unde l-au lăsat în agonie. Și-a trăit viața de după elibe­rarea din închisoare fără resentimente. „Mă rog pentru sănăta­tea tuturor celor care m-au cer­cetat şi m-au judecat”, spusese profesorul Teodor M. Popescu, două astfel de fraze fiind consemnate, culmea!, chiar în notele Secu­rităţii.