Provița de Sus, satul Mitropolitului Pimen Georgescu

O butadă din vremea vechiului regat spunea că „satul este țara”, iar sensul acesteia era acela că satul românesc constituia rezervorul nesecat al energiilor umane care contribuiau la mersul înainte al ţării, dar și locul unde se păstrau odoarele de preț ale neamului nostru: limba, datina românească și credința ortodoxă. Satul românesc ascundea în adâncul său aceste valori și oamenii săi înțelegeau misiunea pe care o aveau, aceea de a duce mai departe moștenirea înaintașilor și de a contribui prin munca lor la ridicarea țării. Un astfel de loc este Provița de Sus, astăzi localitate-reședință a unei comune cu patru sate și 2.163 de locuitori.

Fiecare sat are o poveste a sa, o zestre pri­mită de la stră­moși. Aceste așezări se mândreau cu personalitățile care de-a lungul timpului se ridicaseră de acolo și care au făcut ca numele lor să fie cunoscut și respectat. În această situație se află și Provița de Sus, astăzi localitate-reședință a unei comune cu patru sate și 2.163 de locuitori.

File de monografie

Situat în zona colinară a jude­țului Prahova, la 42 km distanță de Ploiești, satul își trage denumirea de la pârâul care dă numele județului Prahova, Prahovița - Provița, așezarea fiind în mentalul colectiv o „Prahovă mai mică, dar care și-a pierdut «h»-ul”, după cum aflăm din „Dicționarul Istoric al Județului Prahova”, publicat sub semnătura lui Mihai Apostol, în anul 2004.

În 1942, învățătorul Ștefan Dorobanțu, de la Școala primară din Provița de Sus, a alcătuit o lucrare pentru obținerea gradului didactic I a cărei temă a fost monografia satului în care preda. Stu­diul, rămas în manuscris la Ar­hi­vele Naționale, ne-a oferit o serie de informații și imagini inedite despre trecutul acestei așezări ale cărei începuturi nu sunt cunoscute foarte bine.

În cuvântul înainte, învățăto­rul și-a motivat demersul său astfel: „M-am hotărât și eu să încerc a răscoli trecutul acestei comuni, în care nu trăiesc de cât de 5 ani, dar care m-a legat prin munca depusă, prin puterea de muncă și nivelul de viață al locuitorilor. Mi-a fost foarte greu să pot ceti în umbrele îndepărtate ale vieții din trecut, căci mi-au lipsit cu desăvârșire izvoarele. Ceea ce am putut afla n-a fost decât din gura bătrânilor, care mai păstrau încă din poveștile copilăriei descrierea vieței din trecut, așa cum au știut-o a le-o face bunicii lor… În consecință, n-am pretenția de a prezenta o lucrare complectă, ci numai o fixare din timpul de față a desvoltării acestei comuni, care va folosi poate la ceva în viitor, când vreun pasionat sau interesat al trecutului său va găsi câteva date, care s-ar fi putut pierde”.

Oameni cu „frică de Dumnezeu”

Provița este atestată documentar, conform lucrării citate mai sus, după anul 1550. Determinant în evoluția sa a fost faptul că aici, în 1629, se stabilesc călugări greci care întemeiază o mănăstire. Întreg satul rămâne, astfel, clăcaș pe moșia mănăstirii, viața acestuia pulsând în jurul locașului de cult devenit în secolele următoare metoh al Bisericii „Sfântul Gheor­ghe Nou” din București. Catagrafia din 1810 arăta că existau două sate: Provița de Sus și Provița Mănăstirii. La Provița de Sus, conform aceleiași catagrafii, exista o biserică de zid, trei preoți, 123 de case și 550 de locuitori. Pe la 1834, vechea mănăstire este părăsită, din cauze necunoscute, iar satul este nevoit să ridice o nouă biserică. Amprenta aceasta a vieții religioase se menține multă vreme, sătenii fiind descriși drept oameni religioși, cu „frica lui Dumnezeu”.

În 1864, în urma reformei agrare, fosta moșie a mănăstirii a fost împărțită țăranilor, fiind împro­prie­tăriți 248 de locuitori. Reforma administrativă a lui Alexandru Ioan Cuza a conferit așezării sta­tutul de comună, iar primii edili au fost Ioniță Olteanu și Ghiță Baicu, tatăl viitorului Mitropolit Pimen al Moldovei.

Pe la 1880, aici, la Provița de Sus, au început prospecțiunile geologice pentru căutarea petrolului și apar primele exploatații petroliere. Acest fapt va influ­ența semnificativ ocupațiile localnicilor. Dacă în secolele anterioare agricultura a reprezentat ramura de bază a economiei locale, la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, munca în industria petrolieră a devenit ocupația principală a sătenilor. Influența orașului și resursele financiare provenite din lucrul în industrie au condus inevitabil la dispariția modului de viață ancestral la Provița de Sus. 

Industria casnică a costumelor tradiționale

Învățătorul Ștefan Dorobanțu a surprins și faptul că în prima jumătate a secolului XX, la Pro­vița, femeile aveau o contribuție importantă la economia locală, ele făcând ca satul lor să devină cunoscut în întreaga țară datorită faptului că „se ocupă cu facerea de cusături naționale; model luat de la Breaza, încă de prin 1910. Au adus modele, au țesut pânză și au cumpărat molinul sau mătasea. Lucrurile sunt strânse de prin tot satul și vândute la Bucu­rești, Constanța, Galați, câștigând frumoase parale”. Așadar, munca și inițiativa femeilor din Provița erau la acea vreme, dincolo de rezultatele economice, un motiv de fală pentru locuitori.

La Provița de Sus nu se poate spune că s-a făcut istorie, dar se poate spune că satul, prin oamenii ridicați din sânul său, a participat la scrierea istoriei naționale. De la Provița a plecat cel care avea să devină o figură importantă a Bisericii Ortodoxe Române, a istoriei naționale, un personaj cu totul aparte, Pimen Georgescu, Mitropolit al Moldovei.

Născut la Provița de Sus în anul 1853, Pimen Georgescu avea să marcheze pentru totdeauna istoria națională și istoria Bisericii Ortodoxe prin faptele sale. El a avut un rol determinant în anii grei ai Marelui Război, 1916-1918, când s-a remarcat ca o personalitate a Bisericii, ca un mare patriot și luptător pentru cauza națio­nală. Neobosit, Mitropolitul Pimen a fost prezent în tranșee, a alinat suferințele eroilor aflați în spitale și a pus alături de regina Maria bazele unei vaste opere caritabile și creștinești. A fost printre puținii români care mai credeau în victorie și unire. Determinarea și adânca lui credință au fost exemplare pentru toți românii, mitropolitul nelipsind de la marile evenimente ale scrierii istoriei neamului său în acel neuitat an 1918. Mai presus de toate, Pimen Georgescu a fost ierarhul care și-a iubit satul natal, pe care l-a vegheat de departe din capitalele de la Iași ori București, și nu s-a mărginit la contemplații, ci a fost un om de acțiune, contribuind, din puținul său, cu bani la operele culturale și religioase realizate în Provița: biserica, școala și monumentul eroilor. La aproape un deceniu după moartea marelui ierarh, sintetizând cumva contribuția satului la dezvoltarea societății românești, învățătorul Ștefan Dorobanțu consemna: „Opera sa pastorală n-o cunosc în amănunțime, iar pentru comuna sa a contribuit la construcția școalei primare ce-i poartă numele, înzestrând-o cu o parte din mobilier (bănci și dulapuri) și donându-i o bibliotecă de 250 volume, toate cu caracter religios. Este reprezentantul tipic al fiilor de țărani, ridicat prin munca-i proprie și prin multe privațiuni, până la cea mai înaltă treaptă bisericească. În afară de această icoană reprezentativă a ceea ce a putut da Provița pe teren cultural, au mai ieșit din mijlocul ei un număr însemnat de intelectuali sătești - preoți și învățători - și a unor fruntași muncitori ridicați prin munca lor cinstită.”

Pimen Georgescu s-a stins din viață în 1934, iar legătura aceasta cu satul natal a rămas indestructibilă chiar și după moartea sa. Mitropolitul Războiului și al Întregirii Neamului, cum a rămas în istorie, se odihnește și astăzi în curtea bisericii de la Provița de Sus.