Psaltul și profesorul buzoian Matache Slăvulescu

Valorosul istoric literar George Călinescu, în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, referindu-se la bine cunoscutul Anton Pann (cca 1796-1854), compozitor, psalt și dascăl de psaltichie, scria: „Lumea în care trăia Anton Pann avea culoarea ei. Erau psalți și protopsalți pricepuți în «ifose» care scoteau «aghioase», mândri de a descifra notațiile șerpuite «înzorzonate», dintre aceia care, după vorba lui C. Bălăcescu, «când cântă psaltichia, îți sare în cap tichia». Ei reprezentau o clasă de specialiști sub oblăduirea vechiului Cucuzel de la Durazzo, avându-și gloriile lor, pe un popa Ioniță Năpârcă, pe Matache cântărețul de la Seminarul Buzăului”. Cel din urmă citat, Matache cântărețul, deși a făcut parte din „gloriile psalților” români din prima jumătate a veacului al 19-lea, este aproape necunoscut.

A servit strana Bisericii Hagi Moscu din București, precum și pe cea a Catedralei Episcopale din Buzău și a predat muzica psaltică la Seminarul Teologic din Buzău, înființat în anul 1836 de Episcopul Chesarie Căpățână. Era un psalt valoros, dotat cu o voce remarcabilă, compozitor de cântări laice și bisericești, și preocupat de profesia sa și de progresul în arta cântării bisericești. Prezentăm aici repere biobibliografice ale acestui dascăl de muzichie și protopsalt, înscris în manuscrise și în unele publicații sub mai multe nume: Matache Slăvulescu, Matache Slăvescu, Matache Vasilache Slăvulescu, Matache Manuil Slăvulescu, Vasilache Slăvulescu.

Biografia subțire a unui protopsalt şi dascăl renumit

Psalt, dascăl de psaltichie, copist, traducător, poet, compozitor, iată activitățile și darurile cu care și-a împodobit biografia cel care ținea strana întâi a catedralei buzoiene, fiind apreciat de Episcopul Chesarie al Buzăului (1825-1846), el însuși un mare cântăreț, patriot și om de cultură.

Matache Slăvulescu s-a născut în a doua jumătate a secolului al 18-lea, probabil în București. Tatăl său se numea Manole Slăvulescu; acesta, la moartea sa, petrecută în noiembrie 1836, se afla în București, unde locuia cu o fiică. „Și eu - scrie dascălul Matache - aflându-mă la Buzău, nu m-au lăsat episcopul ca să viu să-l îngrop, decât i-am trimis soră-mii bani ca să-l îngroape”. Nu știm motivul pentru care ierarhul Buzăului nu i-a îngăduit dascălului să ia parte la înmormântarea părintelui său. Poate că era bolnav și, fiind vreme friguroasă, se temea să nu i se agraveze boala, căci peste un an psaltul buzoian nota: „M-am îmbolnăvit mai rău de tuse”, afirmație care ne face să credem că și mai înainte suferea de o afecțiune a aparatului respirator.

Probabil că studiile și le-a făcut la una din școlile de grămătici din București, la cea de la Biserica Domnița Bălașa, sau poate la școala de la Mănăstirea Antim, înființată în martie 1797. Nu este exclus ca în această școală din chiliile mănăstirii ctitorite de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, unde în 1820 viitorul Episcop al Buzăului Chesarie, „bun cunoscător al psaltichiei, a fost cântăreț, arhidiacon și econom”, să se fi cunoscut cei doi, care credem că erau și apropiați ca vârstă. Profesorul Gheorghe C. Ionescu scrie că Matache a fost „ucenic al lui Macarie ieromonahul la Școala de cântăreți bisericești de pe lângă Mitropolia Bucureștiului”, iar muzicologul Octavian Lazăr Cosma lasă să se înțeleagă că Matache cântărețul a fost elev al uneia din principalele școli de la București: ­„Sfântul Sava”, Colțea, „Sfântul Gheorghe”, Antim, sau la cele înființate în 1825 și conduse de către Costache Chiosea, Constantin, Ghiță și Iancu Stan. „Printre absolvenții școlilor - scrie acesta - se numără și renumiții dascăli, interpreți ai cântecelor de lume, a căror generație o reprezintă în mod strălucit Anton Pann, Nicolae Alexandrescu și alții. În același timp, proaspeții absolvenți erau trimiși în centrele bisericești din alte orașe pentru a propaga sistemul lui Macarie, al cântării românești, ceea ce face ca prin 1830 să se întâlnească «psalți învățători de copii în actuʼ muzicii» în orașele importante. Din șirul numelor spicuim pe cele mai importante: Matache cântărețul de la Buzău, Ghelasie Basarabeanul de la Curtea de Argeș…”

Opinia muzicologului brăilean Corneliu Buescu că Matache Slăvulescu a fost elevul marelui profesor Macarie la Școala de muzică bisericească ce funcționa în chiliile Catedralei Episcopale din Buzău, unde ar fi fost coleg cu Iosif Naniescu, viitorul Mitropolit al Moldovei, astăzi așezat în rândul sfinților români, este nefondată. De altfel, cum vom vedea, înainte de anul 1825 Matache era deja dascăl în București, iar Ioan Naniescu (viitorul Mitropolit Iosif) avea în anul respectiv vârsta de 7 ani!

După terminarea școlii, a fost psalt la Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, cunoscută în epocă sub denumirea de Biserica Hagi Moscu, astăzi Biserica Dudești-Cioplea din cartierul Balta Albă-Sud. Matache cânta în strana acestei biserici înainte de anul 1825 (probabil după terminarea școlii), când se refugiază la Brașov, împreună cu protectorul său, vistiernicul Ion Hagi Mosco. O însemnare a psaltului bucureștean ne îndreptățește să formulăm o astfel de opinie: „Acest tom al 2-lea cu Psaltichie rumânească și grecească este scris de mine, Matache Man(uil) Slăvulescu, din leat 1825, precum și ce n-am putut scrie eu, am plătit la altul și mi-au scris, aflându-mă în Brașov, cu d(umnealui) vist(iernicul) Ioan Mosh, fiind fugiți de zavergii. Și noi am șezut ani doi acolo”. Așadar, între anii 1825 şi 1827, Matache Slăvulescu s-a aflat în Brașov, după care se reîntoarce la București, unde își reia activitatea la Biserica Hagi Moscu. Două însemnări autografe pe un manuscris de psaltichie româno-grecească din prima jumătate a secolului al 19-lea ni-l arată psalt al acestui lăcaş bucureștean, la sfârșitul anului 1830: „Stihuri spre lauda împăratului rusesc, făcute de Paris Mumuleanul și alcătuite pă glas de Matache psalt ot Hagi Moscu”; „Mulțumita către prezedent. Paris Mumuleanul poet și Matache psaltu al Hagi Moscului, alcătuitorul glasului. Leat 1830, dechemvrie 6”.

Știm că era căsătorit, iar soția sa, Casandra, mai ținuse un bărbat înainte de a se însoți cu Matache, de la care avea și un fiu, numit Vasilache. Acest copil moare la 3 aprilie 1837, după cum însemnează psaltul într-unul din manu­scrisele sale: „Iar la leat 1837, aprilie 3, au murit copilul Vasilache al Casandri, soții(i) mele, fiind copilul de ani 20, făcut cu cel dintâiu al ei bărbat, de lângoare”. Casandra i-a supraviețuit psaltului. Înainte de toamna anului 1845, un ucenic al lui Matache cumpără de la aceasta un manuscris alcătuit de dascălul său, pe care face următoarea însemnare: „Această carte, Canon bisericescu, am cumpărat-o eu de la dumneaei cucoana Cassandra, consoarta decedatului psalt al Episcopiei Buzău, sub Episcopul Chesarie, Matache Slăvescu (sic!), ce a murit la 22 februarie 1838, căruia în copilăria mea, după ducerea de aici a părintelui Ghelassie, psaltul de la Monastirea Banului, am fost student de muzica bisericească, pe când făceam studiile seminariale sub bunul professore Gabriil Munteanu; căci la Ghelasie urmam când studiam la Școala normală, sub profesoratul părintelui Dionisie, ­plătind pentru această carte doi galbeni împărătești. 1845, noiembrie 25. Buzău. C. Don”.

O altă însemnare olografă pe un manuscris datat în anul 1825 ne încredințează că Matache se afla în Eparhia Buzăului în vara anului 1831. „Această Laudă suflete al mieu pre Domnul, glas 6, l-am tonisit eu cel mai jos iscălit pă rumânește după cel grecesc, în vremea când mă aflam la Sf. Mănăstire Ciolanu, cu Preasfințitul și de Dumnezeu iubitorul episcop al Eparhiei Buzăului Kiriu Kir Kesarie. La anul 1831, iulie 22. Și spre știință am însemnat Matache Manuil Psaltul”.

La începutul anului 1834, Matache își completează studiile „la învățătura Școlii naționale din Buzău, la sfințiia sa d(omnul) profesor al școalei Dionisie ierodiiaconul”. Este vorba de școala care a început să funcționeze la 18 aprilie 1832, având ca „profesor național” pe ierodiaconul Dionisie Romano, viitorul Episcop al Buzăului.

Pregătirea temeinică în tainele muzicii psaltice și talentul său vocal au fost atuurile care l-au determinat pe Episcopul Chesarie să-l numească pe Matache Slăvulescu profesor de muzică bisericească la seminarul pe care ierarhul de la Buzău l-a înființat în vara anului 1836. Despre aceasta, însuși dascălul de psaltichie însemna pe un manuscris în acest an: „La leat (1)836, maiu, s-au început a să aduna du prin județe copii de preoți pentru seminar, fiind din înalta poruncă a mării sale Alexandru Dimitrie Ghica voevod, ca să se facă seminare, adică școale de învățătura copiilor pe la toate episcopiile țării. Și la l(eat) (1)836, iulie, s-au și adunat copii și am făcut începere cu învățătura psaltichii, fiind eu orânduit profesor vocal de Prea Sființia Sa Părintele Chesarie episcopul, plătindu-mi pă an lei una mie. Și pentru alte învățături au fost alt deosebit profesor. Iar la leat (1)837, maiu, s-au apucat și au făcut seminar nou, în curtea cea de al doilea, pentru că nu avea(u) loc copiii în casele cele domnești”.

Profesorul Gh. C. Ionescu scria despre psaltul Catedralei din Buzău și profesorul de seminar Matache: „Dascăl vestit la vremea sa, cunoștea bine cele două sisteme ale muzicii psaltice - cucuzeliană și chrisantică -, cunoștea muzica occidentală, «evropienească» (avea oarecari cunoștințe de armonie), cânta la chitară… Matache Cântărețul a fost și un bun compozitor de imne și cântări bisericești. Ceea ce este nou în creația sa sunt câteva cântări prezentate armonic, în notație chrisantică, fiind, alături de Visarion monahul de la Neamț, între puținii psalți atrași de mirajul cântării pe mai multe voci, unul sub influența muzicii rusești, celălalt sub cea a muzicii apusene”. O parte din aceste amănunte se află într-o însemnare pe un manuscris greco-român făcută de un discipol al psaltului de la Buzău: „Această carte este scrisă de mine însumi, copiată în vremea uceniciei mele la răposatul profesor de muzică al Seminarului Sfintei Episcopii Matache Slăvulescu, de la care m-am împuternicit în meșteșugul musichii noi și a celei vechi, precum și chitara. Orașul Buzău, 1845, dec. 1”.

La începuturile lui, Seminarul buzoian l-a avut ca profesor și rector (director) pe Gavriil Munteanu, lângă care a predat muzica bisericească psaltul Matache Slăvulescu, vreme de un an și șase luni, din august 1836 până la data decesului său, petrecut la 22 februarie 1838. Părintele Gabriel Cocora, cel mai important istoric al vieții bisericești din Eparhia Buzăului și Vrancei și fecund publicist, în valoroasa monografie dedicată acestei eparhii, scria despre psaltul Matache Slăvulescu: „Primul profesor de psaltichie la Seminarul buzoian a fost bucureșteanul Matache Manuil Slăvulescu, angajat, după propria-i mărturisire, cu o mie de lei anual… Matache moare la 22 februarie 1838 și îi urmează la catedră un alt cunoscut psalt bucureștean, Dobrică Tintăveanu, care stă la Buzău unsprezece ani… Prin acești doi renumiți dascăli, recrutați de Episcopul Chesarie, bun cunoscător al muzicii bisericești, la Buzău se pun bazele unei școli de psaltichie a cărei tradiție va fi perpetuată până în zilele noastre…”

Seminarul și-a început activitatea în primul an de curs (1836) cu 20 de elevi. Se cunosc câțiva din elevii dascălului Matache Slăvulescu pe care i-a inițiat în tainele muzicii bisericești. Între aceștia sunt cei care au frecventat cursurile în perioada 1836-1840: Iosif Naniescu (1818-1902), Mitropolit al Moldovei (1875-1902), canonizat în octombrie 2017, el însuși un bun psalt și compozitor de muzică pe texte liturgice; Vasile Caloian (1819-1885), profesor la Seminarul din Râmnicu Vâlcea și la Colegiul din Craiova; Ion Constantin Massim (1825-1877), mare lingvist, membru fondator al Societății Academice Române; protopopul Ioan al Focșanilor, mare patriot, susținător al Revoluției de la 1848; ierodiaconul Ipatie (Ioan) Petrescu (n. 1818), profesor și director la Seminarul buzoian (1846-1848) și la seminarele din Râmnicu Vâlcea și Argeș, învățător la Școala de Băieți nr. 1 din Târgoviște; Costache Protopopescu; ierodiaconul Ierotei; protosinghelul Varlaam Bărcănescu (1808-1894), între altele, dascăl de cântări la Școala de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului; C. Don, care cumpără după moartea dascălului Matache un manuscris al său.

Salariul de 1.000 de lei anual ca profesor la seminar și veniturile din prestația de psalt i-au oferit dascălului Matache o viață prosperă, reușind să-și facă două rânduri de case, în decurs de doi ani, după cum însuși scrie: „La l(eat) (1)834, avgust, am făcut o pereche de case pă locul S(intei) Episcopii și am cheltuit lei 4.000. Și la l(eat) (1)836, iulie, am mai făcut o pereche de case tot aici, lângă cele dintâi, cheltuind cu dânsele două mii trei sute și optzeci”.

Pentru a înfrumuseța slujbele mai importante, Episcopul Chesarie îl delega să ia parte la evenimente și ceremonii bisericești în Eparhia Buzăului. Din însemnările psaltului Matache cunoaștem câteva din astfel de prezențe ale acestuia. A cântat la sfințirea Catedralei din Buzău în anul 1835, oficiată în urma lucrărilor de reparații realizate din inițiativa Episcopului Chesarie, după cum citim în însemnarea pe manuscrisul românesc 4.308, aflat la Biblioteca Academiei Române: „Iar la l(eat) (1)835 o au sfințit biserica cu multă țâr(ă)monie însuși pomenitul episcop. Și atunci au și făcut iconom pă arhidiiaconul Pre(a) Sfinții Sale, kir Filotheiu...”

În primăvara anului 1837 ia parte la o înmormântare și o sfințire de biserică în eparhie. „La leat (1)837, maiu în 10 am fost de am îmgropat pă Ghiță Stroescu, vărul lui d(umnialui) Gheorghe Pandele, la Sărata, în județul Buzăului, la biserica de la vale, căci acolo șădea răposatul. Și tot într-acest leat, maiu în 23, duminică, am fost la satul Ianca, județul Slam Râmnic (fostul județ Râmnicu Sărat, n.n.), de am sfințit o biserică a d(umnealui) Costache Niculescu, fiind și Prea Sfințiia Sa, Părintele Stratonichia (arhiereul Ioanichie, slujitor la Biserica Kre­tzulescu din București, retras, în ultima parte a vieții, la Mănăstirea Cernica, n.n.), cu slobozeniia episcopului Buzăului, la sfințire, iar episcopul să afla la București. Și când ne-am întors de la pomenitul sat, am pătimit foarte rău pă drum din pricina ploilor; ne-a(u) stătut caii, și noi am dormit pă câmp, până ce ne-au trimis boi de la episcopie și ne-au adus”.

În fine, în primele două săptămâni ale lunii octombrie 1837, psaltul Matache l-a însoțit pe Episcopul Chesarie într-o vizită canonică făcută de ierarhul buzoian la Brăila, prilej cu care au vizitat și orașul Galați. Acum contractează o răceală puternică, mai bine-zis, în această perioadă i se agravează o afecțiune mai veche a vocii; tratamentul medical prescris s-a dovedit a fi ceea ce se numește în limbajul actual malpraxis, grăbindu-i sfârșitul. Despre starea sa de sănătate el însuși ne-a lăsat o relatare detaliată: „Octombrie, anul (1)837, am fost cu episcopu la Brăila și la Galați, și cu dusul, cu șăderea și cu venitu acasă, am zăbovit 3 săptămâni. Și atunci m-am bolnăvit mai rău de tuse, fiindcă am răcit pă drum, când ne-am întors, luni, octombrie 11, și am zăcut pă picioare până la noemvrie în 7. Și atunci m-au pornit vlădica la București, împreună cu logofătul Șărban, ca să mă caut cu dohtor de boala tusii, și m-am căutat 12 zile cu dohtorii și cu d.d. dohtor Theodosie. Apoi am tăiat dohtoriile, căci eram siliți a veni iarăși la Buzău. Când le-am spus dohtorilor că am luat afeon o jumătate de an, cunoscând că mă ușurează de tuse, s-au spăimântat unii; alții sta ca pă gânduri și ziseră: «Măi frate, tare trup de om ai fost, de nu ferească Dumnezeu nu ai murit, apoi ai mâncat otravă grozavă; mare e mila lui Dumnezeu și ne mirăm cum poți umbla pă picioare. Să știi, frate, iată să-ți facem cunoscut că toată neputința de slăbiciunea ce o ai până acum este din otrava afionului făcută. Dar iată, să-ți spunem să nu mai îndrăznești a mai lua așa otravă, căci apoi te dai gropii cu zile multe. Noi am eșit din păcat, ți-am spus să nu mai îndrăznești la el, și cine din norod te vede așa slab și că pătimești de tuse, ei pă loc te socotesc că ești ofticos. Dar în zadar le este părerea. Așa și noi putem zice așa, dar nu e așe, căci te-a dărăpănat otrava afionului și pentru că ai luat mai mult ca o jumătate de an afion, socotind că-ți folosește de tuse, putem zice că te-ai scurtat din viață ca 20 de ani». Mila Domnului să fie cu toți. Amin”.

Însemnarea respectivă arată practica empirică a tratării bolilor în prima jumătate a secolului al 19-lea. În același timp, înțelegem că încă de prin aprilie-mai 1837 psaltul avea probleme de sănătate, luând - nu știm la sugestia cui - „afion” (adică opiu). „Tratamentul” mai bine de șase luni cu acest drog i-a zdruncinat grav sănătatea psaltului, care se prezenta ca un „ofticos”, adică tuberculos (ftizic). Dimitrie Ionescu scrie că în această perioadă exista un singur medic (Antonie Paleologu) pentru județele Buzău și Râmnicu Sărat, motiv pentru care „lumea sărmană continuă să alerge după leacuri empirice, căzând de multe ori pradă șarlatanilor”. Dascălul Matache este și el subiectul unui astfel de tratament inadecvat, devenind anemic, neputincios. De aici i s-a tras moartea, survenită la 22 februarie 1838, cum am arătat mai înainte. Se încheia astfel, tragic, cariera vestitului psalt, compozitor și dascăl de cântări Matache Slăvulescu, care credem că avea sub 60 de ani când a murit. Probabil că a fost înmormântat în cimitirul orașului Buzău. (Va urma)