Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Purtarea de grijă față de cei adormiți - de la Parentalia antică la Pomenirea moșilor în Biserica creștină (II)

Purtarea de grijă față de cei adormiți - de la Parentalia antică la Pomenirea moșilor în Biserica creștină (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară - 02 Noi, 2021

În Imperiul Roman, așa cum am văzut, cultul morților era practic un cult de familie, chiar dacă era generalizat și ca o sărbătoare publică. Rudele și prietenii se adunau la mormânt și împărțeau cu defunctul o masă, care în concepția lor nu era una simbolică, ci o realitate concretă, un ospăț la care luau parte și cei trecuți în lumea cealaltă.

O bună perioadă de timp, creș­tinii au continuat aceste memo­ria mortuorum, materializate în așa-nu­mitele Parentalia, însă le-au dat o nouă perspectivă simbolică, mult spiritualizată și mult mai deschisă către semeni. Crești­nismul a reușit să transforme ospețele de la morminte, memoria communis, practicate cel puțin în întreaga lume greco-romană, oferindu-le o deschidere socială și ferindu-le de pericolul „confiscării” familiale, memoria familiaris.

Sfinții Părinți ai primelor secole, în ansamblul lor, s-au străduit să curețe aceste practici funerare de toate moștenirile precreștine, îmbrăcându-le în veșmintele dreptei credințe: „Când pacea a coborât asupra Bisericii, un grup de păgâni care doreau să treacă la creștinism au fost respinși deoarece își petreceau zilele de sărbătoare legate de idoli într-o abundență de mâncare și băutură” (Augustin, Epistole, XXIX, 9). Pe lângă derapajele morale care aveau loc la aceste ospețe funerare, ele începuseră să aibă tot mai mult și un aspect ostentativ. În acest sens, Părinții Bisericii din primele secole ale creștinis­mului încep să combată atât imo­ralitățile ce se întâmplau, cât și aspectul „concurențial” al acestora. Astfel, Peter Brown observa că Fericitul Augustin „era dispus să accepte un gen de praznic atâta timp cât nu avea un caracter de com­pe­tiție, nu devenea exclusivist sau prilej pentru familie de a face paradă de numărul servitorilor” (Peter Brown, Cultul sfinților. Apa­ri­ția și rolul său în creștinismul latin, Ed. Amarcord & CEU Press, Ti­mi­șoara, 1995, p. 44).

Convivialitatea ospețelor funerare organizate lângă morminte a servit drept argument pentru Părinții Bisericii, care au căutat foarte devreme, încă din zorii creștinismului, să le suprime, considerându-le imorale și fără nici un fundament onto-teologic.

Tertulian tratează problema banchetelor funerare folosind un vocabular divers: silicernium, cena, cenula, triclinium, convivium, epulum și parentatio. Acești termeni se referă la ospețele păgâne, dar şi creștine, pe care le opune termenului agape, care desemnează exclusiv mesele comune frățești ale creștinilor. În scrierea sa Apologeticum, compară ospețele funerare cu cele oferite zeilor: „Prin ce se deosebeşte banchetul lui Jupiter (epulum Iouis) de un ospăț funebru (silicernium), un vas funebru de unul de libaţiuni, un îmbălsămător de cadavru de un preot haruspice? Căci doar şi un haruspice ia parte la înmormântare?” (Tertulian, Apologeticum XIII, 7). Termenul de silicernium rămâne destul de obscur, însă din Saturele menipee ale lui Marcus Terentius Varro înțelegem destul de bine ce desemna această noțiune: „După ce am însoțit mortul, facem la mormânt, după obiceiul cel vechi, un ospăț funerar bogat. Când plecăm după cină, ne spunem unul altuia: „Să fii sănătos!”/ „Funus exequiati laute ad sepulchrum antiquo more silicernium confecimus. Quod pransi discedentes dicimus alius alii ‘uale’” (Marcus Terentius Varro, Saturarum Menippearum fragmenta, edidit Raymond Astbury, editio altera, col. „Bibliotheca scriptorum Graecorum et Romanorum Teubneriana”, Saur, 2002, p. 51). Silicernium era un ospăț ce avea loc imediat după înmormântare, adunând lângă mormânt întreaga familia funesta. Această masă a fost, mai presus de toate, un rit de purificare, urmat de un doliu de nouă zile (nouemdial), ce avea ca scop și ­întărirea unității și solidarită-­ții grupului care lua parte la ea (G. ­Du­­mézil, La religion romaine archaïque, 2e éd., Paris, 1974, pp. 605-606). Astfel, este lesne să vedem că pe Tertulian nu îl interesează doar aspectele morale ale ospețelor funerare, ci și problema lor teologică: el vedea în acestea un ritual de comuniune cu cel mort, chiar o cena demoniorum: „Noi nu sacrificăm, nu oferim Manilor (nu participăm la Parentalii); nu mâncăm nimic din ce a fost oferit zeilor sau manilor la Parentalia, căci nu putem mânca Cina Domnului și ospățul diavolilor”/ „Non sacrificamus, non parentamus. Sed neque de sacrificio et parentato edimus, quia non possumus cenam dei edere et cenam daemoniorum” (Tertulian, De spectaculis, XIII, 4).

Un alt motiv esențial care l-a făcut pe Tertulian să trateze problema ospețelor comemorative este acela al realității nemuririi sufletului, în contrast cu desfacerea trupului după moarte în elementele din care a fost alcătuit. Aceste ospețe, pentru că sunt organizate pe mormânt, arată explicit că familia funesta credea că prin ele împarte masa cu defunctul, ceea ce înseamnă că îl identifica în continuare cu trupul său și nu cu sufletul, care, cu siguranță, este doar în familiae funestae memoria, nu și în monumentum - în mormânt. Această credință antică, scrie Tertulian, contrazice în mod formal Sfintele Scripturi, precum și rațiu­nea. Tertulian amintește că moartea vizibilă corespunde despărțirii sufletului de trup și, cu atât mai mult, plecării sufletului, care nu mai păstrează nici o legătură cu trupul, pe care îl lasă pe acest pământ în mormânt (Tertulian, De testimonio animae, IV, 5). Prin urmare, este absurd să dorești să împarți o masă cu cel mort, organizând o masă (defunctis parentat) pe mormântul care conține doar trupul său. A nu admite înseamnă a fi naiv și ignorant. De foarte multe ori, orbirea este de așa natură, încât sunt aceiași cei care pretind că îi satură pe morți oferindu-le hrană trupurilor moarte și care totuși le ard pe acestea fără a-și pune întrebarea dacă nu le fac astfel rău (Tertulian, De resurrectione carnis, I, 1-2). Creștinii îi comemorează pe morți, scrie Tertulian, prin rugăciune și oferirea de dar la aniversarea morții lor: „Dimpotrivă, ea se roagă pentru sufletul lui și imploră ușurarea acestuia și pentru părtășia la prima înviere și aduce jertfă (liturgică) în zilele de comemorare anuală ale adormirii lui”/„Enimvero et pro anima eius orat et refrigerium interim adpostulat ei et in prima resurrectione consortium et offert annuis diebus dormitionis eius” (Tertulian, De monogamia, X, 5).

Textele din scrierile lui Tertulian asupra modului corect de comemorare a morților conțin deja principalele argumente folosite și mai târziu în teologia patristică pentru a condamna modalitățile antice de comemorare a morților, în vederea înlocuirii acestor practici ancestrale, lăsate moștenire de tradiția păgână, ce sunt rodul imaginației oamenilor care s-au îndepărtat de Creatorul lor. Toate acestea trădează igno­ranța și superstiția și rezultă dintr-o totală neînțelegere a ceea ce este cu adevărat moartea trupului și a locului acestei morți în realitatea ontologică a omului. Ele reflectă confuzia dintre morți și zei, deoarece îi celebrează atât pe cei din urmă, cât și pe cei dintâi și, mai mult, confundarea dintre persoană și trupul acesteia. Toate acestea devin, pentru Tertulian, motive de a face apologia agapei creștine în favoarea ospețelor funerare păgâne: „Agapele noastre îşi îndreptăţesc fiinţa de la numele pe care îl au: cuvântul acesta, astfel numit, la greci înseamnă iubire. Oricât de mult ne-ar costa ele, ne socotim plătiţi de cheltuiala făcută în numele iubirii de aproapele nostru, dacă prin această mângâiere uşurăm/ răcorim (refrigerium) întrucâtva pe cei în lipsă, nu în felul în care la voi paraziţii se mândresc a-şi sacrifica libertatea cu preţul îndopării stomacului, ca să fie bătaia de joc a altora, ci în acela în care la Dumnezeu cei nevoiaşi se bucură de o mai mare dragoste” (Tertulian, Apologeticum, XXXIX, 16).

În concluzie, învățătura lui Tertulian asupra comemorării celor adormiți diferă fundamental de cea a antichității păgâne: în pre­zența morții, atitudinea creștinului este în totală contradicție cu cea a păgânului. Conform acestui criteriu, sunt admise doar acte de cult, considerate a fi conforme cu cre­din­ța în înviere, căci moartea creș­tinului este cu adevărat o naștere. Amintind de mitul antic al păsării Phoenix, Tertulian, prin celebrele sale cuvinte, subliniază evidența nașterii noastre întru moarte: „Natali fine decedens atque succedens, iterum phoenix ubi nemo iam” (Tertulian, De resurrectione carnis, XIII, 2). (Va urma)