Fericitul Augustin, într-o scrisoare adresată Episcopului Aurelius de Carthagina, accentuează necesitatea renunțării la ospețele funerare, prilejuite de Parentalii sau de acele dies annuali, de aducere aminte de cei plecați din lumea aceasta: memoriae mortuorum. Sigur că Augustin nu putea face abstracție de faptul că nu era cu putință ca aceia care îmbrățișaseră creștinismul să șteargă cu totul zestrea culturală și religioasă păgână, în care fuseseră ei înrădăcinați, însă se străduia prin tot harul său pastoral să îi descurajeze pe creștini în continuarea acestor forme de cult păgâne, făcându-i să abandoneze Parentaliile, apelând la autoritatea Sfintei Scripturi și la cuvântările moralizatoare încurajatoare. De la Sfântul Ciprian la Augustin, metoda pastorală de a eradica Parentaliile s-a întemeiat mai mult pe teologia morală decât pe prohibiția acestora pe motive de idolatrie, precum în teologia lui Tertulian: „Dar deoarece aceste beții și ospețe fără măsură (luxuriosa conuiuia), din cimitire, trec de obicei în ochii oamenilor trupești și ignoranți ca onoruri aduse martirilor (honores martyrum), dar și ca mângâieri pentru morți (solatia mortuorum), s-ar putea mai ușor, mi se pare, să-i descurajeze de la această practică respingătoare și rușinoasă (foeditatem ac turpitudinem), dacă se interzice în numele Scripturilor [...]. Dar dacă cineva ar dori din evlavie să ofere o danie de bani, ea să fie împărțită săracilor imediat (in praesenti pauperibus eroget). Astfel nu vor avea impresia că abandonează pomenirile celor adormiți (memoriae) - gând care le-ar putea provoca mari dureri în inimile lor - și astfel în Biserică se va celebra ceea ce se comemorează cu evlavie și decență” (Augustin, Scrisoarea 22, 6, în CSEL 34/1, pp. 58-59).
Astfel, Fericitul Augustin pare să aducă o nouă perspectivă asupra moștenirilor culturale și cultice ale Antichității păgâne și nu cere creștinilor, într-o anumită perioadă a activității sale pastorale, să părăsească complet Parentaliile, ci recomandă ca ospețele de la mesele funerare să fie cât mai simple și sobre, deschizând o nouă viziune, mult spiritualizată, asupra ospețelor funerare: acestea pot fi ocazii pentru lucrările caritabile ale Bisericii, sub formă de pomană dată săracilor, acestea având să devină o ofrandă pentru odihna celor adormiți. Éric Rebillard comentează astfel această poziție a Fericitului Augustin: „Lui Augustin i se pare important ca creștinii să nu aibă impresia că Biserica le cere să abandoneze mormintele părinților lor. De aceea el recomandă ca mesele pe morminte să fie tolerate” (Éric Rebillard, Religion et sépulture. L’Église, les vivants et les morts dans l’Antiquité tardive, Paris, Éditions de L’EHESS, 2003, pp. 169-170). Ospețele funerare vor îmbrăca astfel o dimensiune soteriologică; Euharistia, rugăciunea și milostenia (pomana) fiind cele trei forme de ofrande, recomandate pentru requies in pace a creştinilor adormiți, așa cum citim în fragmentul din finalul scrierii augustiniene De cura pro mortuis gerenda: „Deoarece astfel stau lucrurile, să nu credem că va ajunge la morții cărora le purtăm de grijă altceva decât ceea ce cerem pentru aceștia, ca de obicei, fie prin Jertfe (Euharistice), fie prin rugăciuni, fie prin milostenii, deși nu le sunt de folos tuturor celor cărora li se aduc, ci doar acelora de către care s-a dobândit, pe când erau în viață, să le fie de folos / Quae cum ita sint, non existimemus ad mortuos, pro quibus curam gerimus, peruenire, nisi quod pro eis siue altaris siue orationum siue elemosynarum sacrificiis sollemniter supplicamus, quamuis non pro quibus fiunt omnibus prosint, sed eis tantum quibus dum uiuunt conparatur, ut prosint” (Augustin, De cura pro mortuis gerenda 18, 22).
Despre practica pomenirii celor adormiți la Sfânta Liturghie, Sfântul Ciprian al Cartaginei, înaintea Fericitului Augustin, deja menționa pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie, cât și ofrandele care se aduceau în numele acelora: „Ca să fie împlinite și aici de către noi întru pomenirea lor [a martirilor] ofrandele și slujbele (oblationes et sacrificia). Chiar și pentru cei săraci, cum am mai scris adesea, să nu lipsească grija și dragostea voastră (pauperibus quoque… cura ac diligentia uestra non desit)” (Sfântul Ciprian, Scrisoarea a XII-a, II, 1-2).
Pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie era o tradiție foarte veche, consemnată nu doar de Fericitul Augustin, ci de majoritatea Sfinților Părinți ai Bisericii.
În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului, în cea de-a cincea Cateheză mistagogică, amintește de pomenirea celor adormiți în cadrul Jertfei Euharistice: „Apoi facem pomenire şi de cei mai înainte adormiţi, mai întâi de patriarhi, de profeţi, de apostoli, de mucenici, pentru ca Dumnezeu, prin rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească cererea noastră; apoi ne rugăm şi pentru cei mai înainte adormiţi Sfinţi Părinţi şi episcopi şi, scurt vorbind, pentru toți cei adormiţi înainte de noi. Credem că vor dobândi cel mai mare folos, sufletele pentru care facem rugăciune la jertfa sfântă şi prea înfricoşătoare ce este pusă înainte”, răspunzând și întrebării la ce îi folosește sufletului celui adormit pomenirea din timpul Sfintei Liturghii: „Deşi suntem păcătoşi, totuşi întotdeauna aducem rugăciuni lui Dumnezeu pentru cei adormiţi; nu-I împletim cunună, ci-I oferim pe Hristos, Care a fost junghiat pentru păcatele noastre, spre a îmblânzi pe iubitorul de oameni Dumnezeu atât față de ei, cât şi faţă de noi” (Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere din limba greacă și note de pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 362).
Sfântul Vasile cel Mare în cea de a cincea rugăciune de la slujba Vecerniei din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt vorbește lămurit despre Jertfa Euharistică adusă pentru cei adormiți, „Cel ce Te-ai adus pe Tine pentru noi jertfă nevinovată, dându-Ţi spre junghiere trupul cel preacurat şi neatins şi neîntinat de nici un păcat, şi prin această înfricoşătoare şi de negrăit jertfire ne-ai dăruit nouă viaţă de veci [...], odihneşte sufletele robilor Tăi, ale părinţilor şi fraţilor noştri, care au adormit mai înainte, şi ale celorlalte rudenii după trup, şi ale tuturor celor de o credinţă cu noi, pentru care şi facem acum pomenire, căci stăpânirea Ta este peste tot şi în mâna Ta ţii toate marginile pământului” (Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, pp. 882-883).
Sfântul Ioan Gură de Aur, de asemenea, amintește în comentariile sale la epistolele pauline că „Nu fără un rost anume au aşezat Apostolii ca în timpul Înfricoşătoarelor Taine să se facă pomenirea creştinilor care au murit. Este cunoscut faptul că mult le foloseşte această binefacere. Când poporul şi mulţimea preoţilor stau cu mâinile ridicate înaintea înfricoşătoarei Jertfe, cum e cu putinţă să nu Îl convingă cu tărie pe Dumnezeu pentru cei adormiţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a III-a către Filipeni, în PG 62, 204). Jertfa Euharistică este cea care aduce cel mai mare folos celui adormit: „De ce te îndoieşti dacă şi noi aducând jertfe pentru cei morţi li se face acestora mângâiere? Căci Dumnezeu Se bucură când ei se roagă unii pentru alţii [...]. De aceea, să nu încetăm să îi ajutăm pe cei morţi şi să aducem rugăciuni pentru ei” (Sfâtul Ioan Gură de Aur, Omilia a XLI-a la Epistola I către Corinteni, în PG 61, 361).
În luna septembrie a anului 405, Fericitul Augustin, într-o predică, ținută la Cartagina, la prăznuirea Sf. Ciprian, In Natali Cypriani martyris, amintește de înlocuirea obiceiurilor păgânești de la Parentalii cu pomenirile pline de evlavie ale creștinilor din timpul său și privegherile de toată noaptea. El face o paralelă antitetică izbitoare între templul sfânt și pestilantia saltorum. El insistă de trei ori asupra sfințeniei locului cândva neglijat. Această retorică augustiniană își propune să impresioneze ascultătorii și să-i convingă să rupă definitiv cu acest obicei, desigur, străvechi, dar de acum înainte interzis creștinilor. Locul sfânt nu trebuie pângărit de pestilentia și petulantia saltatorum, altfel ar fi un sacrilegiu: „Cândva, nu cu mulți ani în urmă, obrăznicia dansatorilor a invadat și acest loc. Precum mulți dintre cei în vârstă își amintesc, moravurile stricate și obrăznicia dansatorilor invadaseră acest loc atât de sfânt (locum, inquam, tam sanctum inuaserat pestilentia et petulantia saltatorum), unde se odihnește trupul unui martir preasfânt [Ciprian], acest loc - spun iarăși - atât de sfânt. Toată noaptea se intonau aici cântece mârșave și se dănțuia pe ritmul celor care cântau. Când a voit Domnul, prin mijlocirea fratelui nostru, sfântul vostru episcop, care a început să țină aici sfinte slujbe, ciuma aceea a fost întrucâtva îndepărtată. Mai apoi a cedat în fața vredniciei credincioșilor, a roșit în fața înțelepciunii (ex quo hic coeperunt sanctae uigiliae celebrari, illa pestis aliquantulum reluctata, postea cessit diligentiae, erubuit sapientiae)” (Fericitul Augustin, „Predica 311: Cu prilejul nașterii martirului Ciprian”, în Predici despre martiri, traducere din limba latină, cuvânt înainte și note de Anca Meiroșu, Ed. Doxologia, Iași, 2021, pp. 184-185).
.jpg)
