Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Răbdare și îngăduință în satul românesc

Răbdare și îngăduință în satul românesc

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 21 Oct, 2019

Poziția geografică a țării, invaziile dese, neumăratele pretenții și ciocnirile inevitabile cu adversari tur­bulenți de lângă hotare sau sosiți aici de la distanțe apreciabile au limitat în mare măsură orice tendință expansionistă a neamului românesc. Însă, dincolo de tot acest context is­toric și geografic, explicația pentru inexistența războaielor de cucerire este mult mai simplă. Nu am avut niciodată sete de putere, nu ne-am dorit niciodată ceea ce nu ne aparține, am considerat că respectul față de ceilalți și buna-cuviință reciprocă sunt mai presus de orice palmă de pământ câștigată prin forță sau prin oportunism politic. În plus, din cauza nenumăratelor probleme legate de teritoriu și dificultatea apărării acestuia, ne-am rezumat numai la purtarea unor războaie defensive. Am apărat ceea ce era al nostru, apelând adesea la pârjolirea câmpurilor, părăsirea locuințelor, mizând pe cartea retragerii din fața forțelor, uneori copleșitoare, care doreau să ne înrobească sau să ne distrugă cu totul, așteptând momentul potrivit pentru a purta bătăliile și a le câștiga. Pentru unii, a însemnat lașitate. Pentru Simion Mehedinți, însă, a fost dovada unui realism și a unei răbdări suprafirești care ne-a protejat istoric și ființial de pericolul dispariției. „Răbdarea nu înseamnă nici frică, nici prostie. A răbda, în bună limbă românească, nu înseamnă numaidecât a suferi în chip pasiv împilarea cuiva, ci poate însemna cu totul altceva: a primi cu bunăvoință unele greutăți aduse de împrejurările vieții și, la nevoie, a suporta cu liniștită și bărbătească hotărâre ceea ce nu-i cu putință de înlăturat” (Simion Mehedinți, Creștinismul românesc, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, București, Ed. Anastasia, 1995, pp. 89-90).

Cultura satului românesc

Nu am putea înțelege sacrificiile îndelungate ale acestui neam, atât de încercat din punct de vedere istoric, dacă nu am privi dincolo de elementele politice, economice și sociale născute de gândirea raționalistă occidentală. La noi, orașele au fost puține, iar cultura neamului românesc s-a clădit pe ceea ce a putut să ofere satul, nu pe roadele zonei urbane. Cultura satului este cea a simplității, a interiorității, a premergerii spiritualului în fața materialului, a vieții desfășurate în cicluri lungi și repetitive, dar care își păstrează vigoarea și originalitatea pentru că urmează tiparul firesc al naturii omenești. În schimb, orașul înseamnă domi­nația minții asupra inimii, a rațiunii asupra simțirii, a industrializării și mecanizării asupra ritmurilor firești ale vieții umane și, aș îndrăzni să spun, a orgoliului asupra smereniei. Pentru că smerenia are nevoie și de anumite cir­cumstanțe exterioare pentru a se desfășura: o viață cumpătată, liniștită, care nu proliferează lăcomia, setea de putere, dorința de a câștiga totul prin forță și politică, indiferent de efectele negative pe care acest câștig le va avea asupra altor neamuri - adică exact opusul a ceea ce gândesc orașele mari. De aceea, Simion Mehe­dinți afirma: „Satul este unitatea de măsură a vieții neamului. Tipică pentru noi este numai cultura săteanului, ca una care a însumat secol cu secol caracteristicile esențiale ale nea­mului întreg. Orașul, ca și individul, este un element prea schimbător și deci trecător. Se înțelege, nu negăm nici orășeanului putința de a juca un rol însemnat în cultură, dar afirmăm că cea mai însemnată personalitate nu poate atinge potența sa cea mai înaltă, decât sprijinindu-se pe datele «imediate și originare», adică pe sat, ca permanent creator de cultură” (Simion Mehedinți, Crești­nismul românesc, p. 152).

Caracteristicile creștinismului românesc

Toată această cultură a satului și toată această moștenire națională reprezentată mai mult de sacrificiu și smerenie, de războaie defensive purtate cu succes și de capacitatea de a renaște în fața condițiilor dificile, nu ar fi fost posibile dacă nu am fi avut, încă de la începuturi, o autentică trăire creștină. „Credem că putem atribui creștinismului românesc următoarele însușiri: lipsa războaielor confesionale, neutralitatea față de certurile dogmatice, primatul sufletului, arhaism, simbioză între Biserică și Stat - fără antagonism, lipsa ereziilor și a ereticilor, pătrundere adâncă a lui Iisus în folclor, absența pornirii spre răzbunare, acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală, încrederea în biruința finală a binelui asupra răului și prioritatea frumuseții morale asupra justiției formale” (Simion Mehedinți, Creștinismul românesc, p. 179). Dintre toate caracteristicile enumerate de Simion Mehe­dinți, „absența pornirii spre răzbunare” și „acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală” sunt, poate, cele mai fascinante. N-am simțit niciodată nevoia să ne răzbunăm, chiar și împotriva neamurilor care ne-au făcut mult rău. Am recâștigat prin Războiul de Indepen­dență și Marea Unire doar ceea ce a fost al nostru. În rest, ne-am comportat creștinește, refuzând să răsplătim răul cu rău. Nu pentru că n-am fi putut, ci pentru că buna-cuviință care ne-a caracterizat și viața noastră creștină ne împiedicau să procedăm altfel. De asemenea, am acceptat sensul purificator al sufe­rinței. Nu ne-am revoltat, așa cum au făcut-o alte popoare, chiar dacă ne-am aflat în vremuri dificile și situații înrobitoare. Am acceptat totul ca din mâna lui Dumnezeu, încredin­țându-ne în întregime voii Sale celei sfinte.

Nu toți au fost de acord cu această abordare și, pe viitor, poate vom reuși să analizăm și punctul de vedere opus, pentru a observa și care ar fi fost riscurile și transformările pe care le-am fi trăit astăzi, dacă am fi ales o altă abordare. Orice alegere este benefică doar dacă o gândești până la capăt, însă dacă nu cân­tărești opțiunile avute, nu vei realiza nici importanța alegerii.