Raiul înfățișat pe pereții Bisericii Fundenii Doamnei

Pentru ortodocși, pomenirea celor adormiți reprezintă un act de credință și de mărturisire a iubirii față de semeni. Timpul nostru și al celor adormiți este orientat spre înviere, spre Rai, darul și locul lui Dumnezeu unde nu există tristețe și lacrimi. Credință înfă­țișată, simbolic, și în stucaturile de pe pereții exteriori ai Bisericii Fundenii Doamnei, din Protopopiatul Ilfov Sud, pe care am vizitat-o recent, unde comuniunea ne apropie de ceea ce, prin nevoirea sa, Sfântul Eftimie, protectorul lăcaşului, ne transmite nouă, viețuitorii acestui prezent atât de agitat: dobândirea cerului prin smerenie și iubire.

Ninsese vreo două zile la rând, cu fulgi lipicioși ca vata de zahăr, dar care se topeau scurgându-se ușor pe pământ ca un uriaș țurțure cosmic. Urcam dinspre Pantelimon spre Colentina, asaltat de griul zilei și de aglomerația infernală a șoselei care unește cele două cartiere bucureștene, hotărât să mă salvez într-un fel „pășind” în Raiul înfățișat vederii cu câteva secole în urmă pe pereții exteriori ai Bisericii Fundenii Doamnei, cum o făcusem și altă dată. Înaintam hotărât să nu ratez nici acum prilejul, înșelat cu nevederea de iluziile prezentului care ne asaltează agresiv zi de zi. Speram să fiu salvat de mulțimea de cruci din jurul sfântului lăcaş, și de ostașul de bronz din Fundeni, ridicat pe un soclu de piatră, care luptase prin tranșeele Mărășeștilor, întors acasă liniștit și mulțumit că-și slujise neamul, pregătit să se odihnească, în poziție verticală, cu inima culcată pe o pernă de țărână și cu privirea îndreptată spre Rai. Spre Raiul descoperit în toată liniștea și splendoarea lui, îngăduit a se înfățișa vederii celor vii și celor ajunși, sau în urcuș spre Domnul, de pe pereții exteriori ai bisericii din satul său. Și, da, m-am salvat, în pofida vijelioaselor „fulgerări” de pe șosea, reușind „să calc”, înduhovnicit, iarba Raiului de lângă mine.

Grădina Raiului de la Fundeni

Și așa am ajuns în grădina cerului de la Fundenii Doamnei, unde de secole creștinii adormiți întru Hristos așteaptă în tăcerea crucilor cea de-a doua venire a Mântuitorului. Săvârșită de spătarul Mihail Cantacuzino în 1699 și restaurată repetat de alți ctitori și boieri credincioși de-a lungul veacurilor, biserica aceasta ne propune, mai ales nouă, trăitorilor acestui început de mileniu, cu certitudine la rugăciunile ctitorului, cucerirea cerului prin răbdare, sacrificiu și smerenie, ceva mai altfel decât alte lăcaşuri de cult. Ajunși aici, pășind din lume spre veșnicie, ne întâmpină mai întâi Raiul, reprezentat în stuc pe pereții de nord și de sud ai sfântului lăcaş, cu grădina lui deschisă spre cei adormiți în cimitirul vechi, și abia apoi Judecata de Apoi, zugrăvită de Sfântul Cuvios Pafnutie - Pârvu Mutu în tinda bisericii. Decorațiile eshatologice, atât de originale, ne cheamă vorbindu-ne despre frumusețea de dincolo, cu palatele, havuzurile, păunii, peștii, chiparoșii, florile rare, cupele cu vin și fructele exotice ale acestui Eden dăruit nouă de Creator. Și cum ar fi să nu crezi în ceea ce vezi, de vreme ce sub înaltă hăruire toate cele prezente s-au înfățișat aievea meșterilor orientali care le-au înveșnicit în stucatură? Nouă, celor care buimăciți de rătăciri încă mai căutăm calea, pășirea în lumea cerului, ne oferă un răspuns chiar Sfântul Eftimie cel Mare, protectorul lăcaşului sfânt, înfățișat deasupra intrării, pe peretele vestic al pronaosului, urcând spre cer Scara virtuților. Și de ce tocmai el? Pentru că sfântul acesta nu a mâncat și nici nu a băut cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbăta și duminica; nu a dormit pe coastele sale niciodată, ci doar rar, șezând, iar alteori ținându-se cu amândouă mâinile de o frânghie spânzurată într-un colț al acoperișului chiliei sale, s-a împărtășit încovoiat cu puțin somn pentru nevoile trupului păcătos.

Vizitată de arhitectul G.M. Cantacuzino în 1921, biserica de la Fundenii Doamnei, „mireasa albă”, cum o numea el, cu morții săi din jur privind Raiul închipuit pe pereți, l-a făcut să citeze extaziat din Cântarea Cântărilor: „Vino din Liban mireasă, vino din Liban!”, și să spună: „Cucernicii și umilii plugari care își dorm somnul cel bun în cimitirul din Fundenii Doamnei au pentru a-și distra veșnicia celeilalte vieți o lume de chiparoși, de palate ușoare ca norii, de flori nenumărate, de bazine, de cupe pline cu vin și de fructe rare, o lume de iubire plină de miresme”. Iar Regina Maria, care după cum spune Alexandru Tzigara Samurcaș în „Memorii” (1910-1918), admirând reliefurile exterioare ale acestei biserici, a încercat să le redea în decorația de interior a apartamentului său de la Cotroceni, năzuind și ea, în intimitate, la dobândirea Raiului. „Eu consider biserica noastră o bijuterie. Un monument istoric unic în țară, datorită programului iconografic derulat în stucatură, pe pereții săi exteriori, care prin imagini ne atrage atenția, în mod special, asupra delicateții, frumuseții elementelor decorative, iar prin reperele simbolice - păsări, păuni, chiparoși, un palat persan, o fântână, pești, havuzuri etc. -, care parcă nu se potrivesc zonei în care ne aflăm, ne spun totuși o poveste. O poveste ce se referă la meșterii care au realizat stucaturile, aduși din Asia Mică, și ne face să ne gândim că poate așa a rânduit Dumnezeu, ca tocmai cei care au trăit în această margine neînsemnată de oraș, și care sunt înmormântați aici, oameni simpli, să privească spre biserică întocmai ca spre... Rai! Raiul pe care îl descoperim și noi așezat în aceste stucaturi, sub chipul unei nemaiîntâlnite curți împărătești, a unui timp care există dincolo de ceea ce înțelegem obișnuit prin acesta și care, cu siguranță, reprezintă o simbolică înfățișare a grădinii Raiului, unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspin, ci numai viață fără sfârșit, un loc cu verdeață, spre care oamenii tind și doresc. Așa se face că avem și astăzi un număr însemnat de cruci extraordinare în jurul bisericii, de forme și mărimi diferite, tot atâtea morminte vechi, una dintre ele servindu-i doamnei Elena Murariu, care a restaurat și pictura bisericii, drept model de inspirație în realizarea unei lucrări înfățișându-l pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu doamna sa Maria, la vremea unirii lor în Taina Cununiei”, ne mărturisește părintele paroh ­George Cazacu.

Ostașul de bronz întors acasă

Nu se poate ajungând la Biserica Fundenii Doamnei să nu te înclini în fața soldatului de bronz care poartă în mâna dreaptă drapelul pe care a jurat credință și apărarea neamului, în slujba cărora și-a pus drept pavăză propriul piept. „Pomenirea eroilor din toate timpurile și din toate locurile, ca și cultul morților în general, constituie manifestări de statornicie în credință, de continuitate și unitate în cuget și simțiri de-a lungul generațiilor”, spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Acest ostaș întors acasă se înveșnicește și el deodată cu neamul, în verticalitate, în credința ortodoxă, așezându-se, ca la Mărășești, Mărăști sau Oituz, cu pieptul în fața furtunii, conștient că în spatele lui se află părinții și frații lui, nea­mul întreg, întors cu fața spre Raiul văzut pe pereții bisericii. Iar în imediata lui apropiere stă înălțată o altă cruce, de la 1858, pe care Chir Stoica, pescar, cu soția sa și cu fiii Stoica, Marica, Constantin, Ion, Maria, Gheorghe și Dumitru au ridicat-o în memoria celor adormiți: Voicu, Baicu, Năstase, Elena, plecați și ei spre poarta grădinii Raiului înfățișat pe pereții sfântului lăcaş. „Dintotdeauna, Biserica este cea care cinstește și memoria celor care se jertfesc pentru credință, pentru neam și pentru idealurile poporului român. În acest sens al adevărului, în 1936, împreună cu Societatea Cultul Eroilor, a fost ridicat în curtea bisericii noastre monumentul dedicat memoriei eroilor din această parohie care și-au dat viața pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial. Numele lor sunt înscrise pe monument, ulterior alăturându-li-se și numele celor care au luptat și au căzut în al Doilea Război Mondial. Avem și o poză de la momentul sfințirii monumentului, în care apar comunitatea locală, dimpreună cu preotul protopop și preotul paroh ai acelor vremuri, oficialitățile și personalitățile locale participante la eveniment, lucru pe care îl reedităm și noi în fiecare an, cu ocazia Zilei Eroilor”, ne spune părintele paroh Cazacu.

Cimitirul este o lecție de viață

După ce ne-am umplut de Rai în curtea vechiului așezământ, am mers împreună cu părintele paroh George Cazacu în cimitirul nou al satului, aflat nu departe de biserică, înființat prin anul 1932, extins în 1953, și în alte câteva perioade, ajuns în prezent la peste 4 ha de teren. Un loc bine organizat, cu multe lucrări monumentale deosebite, unde liniștea și speranța în viața veșnică sunt exprimate și de impresionanta alee de brazi care împarte spațiul în două. Am vizitat morminte, mai vechi și mai noi, neîndrăznind să tulburăm liniștea celor plecați la cer, întinși la somn lung și așteptare sub stratul de pământ acoperit de o pojghiță firavă de omăt. „Dacă din punct de vedere fizic cimitirul este locul în care îi înmormântăm pe cei dragi plecați în Împărăția lui Dumnezeu, în semn de respect și de bună-cuviință, nouă celor rămași în urma lor ne rămâne doar să îi petrecem cu drag, să ne reculegem la mormintele lor și să le păstrăm vie amintirea. Aici își aduc credincioșii copiii și nepoții, cărora le vorbesc despre cei care nu mai sunt, le aprind lumânări, le privesc fotografiile de pe monumente, creându-se în acest fel legătura cu ei. Cunosc personal oameni din parohie care fac lucrul acesta. Astfel învățăm care ne sunt rădăcinile și știm că oameni care își cunosc obârșia dobândesc principii, valori pe care le păstrează și le transmit urmașilor, îmbogă­țindu-se astfel sufletește. Și noi, care trăim prezentul, avem nevoie de această bogăție spirituală. În același timp, din punct de vedere religios, duhovnicesc, ne rugăm pentru ca Dumnezeu să-i ierte pe cei repausați. Pentru noi, întâlnirea cu cei adormiți în cimitir, înaintea crucii, este și o lecție de viață, pentru că știm că toți vom ajunge aici. Este totodată o formă de comuniune și o învățătură din care înțelegem că și noi ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu, trebuind să dăm seamă de faptele noastre, cum se întâmplă cu oricare dintre oameni. Cimitirul este o lecție de viață din care învățăm să trăim și să viețuim în comuniune cu Dumnezeu și în relație cu semenii noștri”, ne mai spune părintele paroh George Cazacu.

Mi-a fost greu să părăsesc pur și simplu locul în care m-am întâlnit cu Raiul, fără să arunc o privire înapoi și să sper. Să cred că pentru a urca spre cer trebuie să trec mai întâi prin infernul cotidian, cu răbdare, smerenie și multă, multă tăcere. Căci, iată, răbdarea și tăcerea celor de sub țărână vorbesc despre Rai. Despre Edenul prefigurat și în inima spătarului Mihail Cantacuzino, cel care a gustat din lumina Învierii la Ierusalim și care a cerut meșterilor străini care i-au ridicat ctitoria de la Fundenii Doamnei să înfățișeze Raiul la vedere, pe pereții bisericii sale. Dar, până la vreme, rămân atâtea regrete și atâtea întrebări fără răspunsuri, încât doar recursul la tăcerea Sfântului Eftimie cel Mare să ne mai vindece de nerăbdare, mândrie și mult prea multa noastră risipă de vorbe.