Receptarea „Scării” Sfântului Ioan în spiritualitatea isihastă a Sfântului Paisie de la Neamț

Importanța Scării dumne­zeiescului urcuș a Sfântului Ioan Sinaitul în spiritualitatea creștină este arătată și de popularitatea acesteia în rândul credincioșilor, în Răsărit, nici o altă carte nefiind atât de mult copiată și tradusă, cu excepția Sfintei Scripturi și a cărților de cult. Centralitatea învățăturii patristice sistematizate de către Scara dumnezeiescului ur­cuș a făcut ca aceasta să intre nu doar în lectura obișnuită de la trapeză sau din chiliile monahilor, ci fragmente din ea să fie introduse în cult, citindu-se la slujbe, îndeosebi în Postul Mare. În acest sens, ieromonahul Makarios Simonopetritul afirmă: „Dintre toate lecturile patristice, cea a Scării Sfântului Ioan Scărarul e, desigur, cea mai importantă și mai specifică Postului Mare. Legată de fiecare din Ceasuri, ea însoțește întreaga zi a monahului. Permanența cu care o vedem indicată de cărțile liturgice evidențiază limpede faptul că slujbele Postului Mare n-ar putea fi întregi dacă s-ar omite lectura ei” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, ediția a III-a, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 162).

În Apus, Scara a cunoscut o popu­la­ritate asemănătoare cu Imi­tatio Christi a lui Thomas de Kempis, fiind tradusă în limba latină fragmentar încă din secolul al XI-lea, iar volumul integral, în secolul al XIII-lea, de către călugărul franciscan Angelus Clarenus (de Cingulo), cel care a tradus în limba latină și din Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Macarie Egipteanul.

Influența Scării asupra spiritua­lității isihaste este evidentă, astfel, Sfântul Simeon Noul Teolog, Petru Damaschinul, Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama, Ignatie și Calist Xanthopoulos citează deseori în scrierile lor din această carte. Scrierile isihaste folosesc Scara nu doar vorbind despre rugăciune (Cuvântul al 28-lea al Scării), ci preiau de la autorul acesteia o serie de concepte și termeni plămădiți de Sfântul Ioan Scărarul, vorbind despre liniș­tire, pocăință, lacrimi etc. Monahul nu caută experiențe sau viziuni supra­firești și nici măcar îndumnezeirea, ci, în smerenie și pocăință, Îl caută pe Dumnezeu cu lacrimi pentru a trăi în și pentru Dumnezeu. Aceasta este, practic, concluzia Scării Sfântului Ioan, chintesență a literaturii duhovnicești răsăritene, și ceea ce îl conduce pe creștin, după învățătura isihastă, ca, prin rostirea numelui lui Iisus și prin curățirea de patimi, să ajungă la trăirea Împă­răției lui Dumnezeu ca prezentă încă din această viață.

Importanța cărții Sfântului Ioan Sinaitul în învățătura și viețuirea duhovnicească a Sfântului Paisie de la Neamț este evidențiată încă de la începutul viețuirii sale ca frate la Mănăstirea Liubeci, de pe malul Niprului, în Ucraina, când egumenul acestei mănăstiri, „îngrijindu-se de viața trupească a lui Petru (numele de botez al Sfântului Paisie de la Neamț), nu lăsa fără călăuză nici viața lui sufletească. El i-a dat cartea Sfântului loan Scărarul și i-a zis: Ia, frate, cartea asta, citește-o cu luare- aminte și culege învățături pentru sfânta ascultare și pentru toată fapta cea bună deoarece această carte e foarte folositoare pentru suflet. Petru luă cartea cu mare bucurie și îndată începu să o citească. Cartea asta plăcu așa de mult lui Petru, încât el se hotărî ca, în timpul de noapte slobod, să o scrie pentru sine. Neavând lumânare, Petru își făcu niște așchii de brad lungi ca de un stânjen, le fixă într-o crăpătură a peretelui, le aprindea și la lumina lor scria cartea, încercând însă mari neajunsuri, deoarece fumul umplea repede camera, din care pricină îl usturau ochii și nu putea să respire. Atunci el deschidea fereastra pentru un timp, dădea drumul fumului și din nou se apuca de lucru. Cu timpul, Petru izbuti să capete o lămpușoară și de atunci copierea merse repede, încât la plecarea sa din mănăstire izbutise să scrie mai mult de jumătate” (Protoiereul Serghie Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului. Învățătura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe, traducere de Episcopul Nicodim, starețul Mănăstirii Neamț, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1933, pp. 61-62).

Ca stareț al Mănăstirii Dragomir­na și apoi al mănăstirilor Secu și Neamț, Sfântul Paisie introdusese ca regulă citirea din paginile celui care a sistematizat și a îmbogățit prin experiența personală tradiția spiritualității ascetice a Pustiei, Sfântul Ioan Scărarul. Iată ce spune despre această lectură duhovnicească, rânduită de Cuviosul Paisie, biograful său, protoiereul Serghie Cetvericov: „Muncind la îndreptarea și traducerea cărților patristice, stare­țul Paisie împărtăși din ostenelele sale și frățimea și pentru aceasta în mănăstirea sa era așezată următoarea rânduială: când venea timpul iernii și toți frații se adunau de la ascultările de pe afară în mănăstire, mai ales în Postul Crăciunului, atunci starețul, folosindu-se de cărțile îndreptate, începea să facă sfat cu frații. Aceasta ținea de la începutul postului Crăciunului până la sâmbăta lui Lazăr. În fiecare zi, afară de duminici și de sărbători, frații se adunau seara în trapeză, se aprindeau lumânări, venea stare­țul și, șezând la locul său obișnuit, citea sau cartea Sfântului Vasile cel Mare, sau cartea Sfântului loan Scărarul, sau a Sfântului Dorotei, sau a Sfântului Teodor Studitul, sau a Sfântului Simeon Noul Teolog, sau a altuia dintre purtătorii de Dumnezeu părinți. Într-o seară, citirea și învățătura se țineau în slavonește, în alta în moldovenește. Când citirea se făcea în slavonește, moldovenii făceau Pavecernița în biserică, și invers. După ce citea o bucată din carte, starețul îndată explica cele citite, aducând și locuri din Sfânta Scriptură și din cărțile Sfinților Părinți” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 198).

Scara Sfântului Ioan este recomandată, într-o scurtă listă de scrieri patristice ale unor părinți dascăli ai isihasmului, de către Sfântul Paisie tuturor călugărilor care voiesc să se îndeletnicească cu rugăciunea min­ții: „Prin chilii frații trebuie să tră­iască cu frica lui Dumnezeu și după predania Sfinților Părinți, mai presus de orice nevoință preferând rugăciunea cu mintea, ca săvârșită în inimă de iubirea de Dumnezeu și izvorâtă din virtuți, cum învață despre aceasta mulți părinți purtători de Dumnezeu. Pe lângă rugăciune să se mai dedea și la cântări de Psalmi, citirea cumpătată a Vechiului și a Noului Testament și a cărților Sfinților Părinți. Afară de aceasta, și în chilie, și în orice loc, și la orice ocupație să aibă pomenirea morții și a păcatelor sale, Înfricoșata Judecată, muncile veșnice, și Împărăția cerului. Să se îndeletnicească cu rucodelia sau cu lucrul manual rânduit de egumen. Fără lucru însă să nu fie nimenea, căci lenea povățuiește la tot răul. De necontenita ieșire din chilie și de starea de vorbă cu alții să fugă ca de otravă. Dar care părinți învață despre rugăciunea minții? Sfântul loan Gură de Aur, Sf. Calist II, Patriarhul Constantinopolei, Sf. Simeon, Mitropolitul Tesalonicului, Sf. Diadoh, Episcopul de Fotichia, Sf. Isihie al lerusalimului, Sf. Nil Sinaitul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Petru Damaschinul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul - toți aceștia și alți Sfinți Părinți dau învățături despre rugăciunea minții” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Așezământul vieții de obște de la Mănăstirea Dragomirna”, 6, în: S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, pp. 178-179). (Va urma)