Aflându-ne în primele zile ale anului 2011, dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Sfintei Taine a Botezului şi Sfintei Taine a Cununiei, în timpul liturgic al Botezului Domnului, vom dedica acest prim episod al anului receptării Crezului în ritualul baptismal, care constituie de altfel prima etapă şi cea mai veche a receptării liturgice a Crezului Niceo-Constantinopolitan.
Până în veacul al IV-lea erau folosite crezurile interogative (candidatul la botez era întrebat cu privire la credinţa sa, iar el răspundea prin cuvântul cred) ca elemente ale rânduielii botezului. Din secolul al IV-lea, crezurile declarative, deci şi Crezul Niceo-Constantinopolitan, au făcut parte din riturile pregătitoare pentru botez, alături de exorcisme şi cateheză (Cf. Wolfram Kinzig, "The Creed in the Liturgy: Prayer or Hymn?", în: Albert Gerhards/ Clemens Leonhard (editori),
Jewish and Christian Liturgy and Worship. New Insights into its History and Interaction (Jewish and Christian Perspektives 15), Leiden etc., 2007, pp. 232-234). Este întâlnită, de asemenea, şi dublarea celor două tipuri de crezuri în cadrul ritualurilor catehumenal şi baptismal, folosindu-se atât aşa-numitele
întrebări despre credinţă (interrogationes de fide), cât şi simbolurile declarative. Până azi, Crezul Niceo-Constantinopolitan nu este rostit în cadrul Sfintei Taine a Botezului, deci după ce se dă binecuvântarea mare, ci imediat după exorcismele rostite în pridvorul Bisericii. Această practică este o rămăşită din vechiul ritual baptismal atestat în veacul al IV-lea în multe centre creştine, ea arătând de altfel şi fidelitatea Ortodoxiei faţă de Sfânta Tradiţie a Bisericii.
Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat probabil pe baza unui alt crez baptismal, a devenit destul de repede Crezul baptismal al Bisericii din Constantinopol. Teorii, ca aceea a lui Johannes Kunze, că acest crez a fost adus de noul ales patriarh Nectarie din Tarsul Ciliciei, sau cea a lui Reinhard Staats, conform căreia la botezul oficiat în Constantinopol în timpul Sinodului II Ecumenic, Nectarie, ales preşedinte al sinodului ca laic nebotezat încă, ar fi rostit Crezul Niceo-Constantinopolitan (Cf. Reinhard Staats,
Das Glaubensbekenntnis von Nizäa-Konstantinopel. Historische und theologische Grundlagen, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1996, pp. 49-50), rămân simple ipoteze, fără a putea fi întemeiate pe izvoare.
Crez baptismal
Prima citare exactă a N-C a avut loc în cadrul şedinţelor I şi III, din cadrul Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451), din care reiese că acest crez era asumat de împărat, de reprezentanţii imperiali şi confirmat de episcopii sinodali prin aclamaţii că reprezintă credinţa ortodocşilor. Această autoritate de care se bucura N-C în Constantinopol presupune evident o tradiţie autoritativă mai veche a lui. Astfel, se poate presupune cu destulă evidenţă că deja înainte de anul 451, probabil la începutul secolului al V-lea, Crezul Niceo-Constantinopolitan era crezul baptismal al cetăţii imperiale de pe Bosfor (Cf. Hrysostom Papadopulos, "Simbolul Sinodului al II-lea Ecumenic", în:
Biserica Ortodoxă Română, XLIII, 1925, pp. 513-516).
Evagrie Scolasticul (536-600), ultimul mare istoric bisericesc de limbă greacă al Antichităţii târzii, originar din Siria, ne-a relatat în
Istoria bisericească două episoade ce atestă folosirea Crezului Niceo-Constantinopolitan la botez în Constantinopol în timpul împăratului bizantin Zenon (474-491). Acestea sunt primele atestări istorice directe cunoscute, fără a recurge la
argumenta e silentio, ale folosirii Crezului N-C la botez, ambele fiind legate de disputele teologice purtate în jurul teologiei calcedoniene, respinsă de mare parte din comunităţile creştine din Egipt, Palestina şi Siria.
Enciclica împăratului Zenon
Susţinător mai întâi al definiţiei dogmatice de la Calcedon, Zenon a devenit mai apoi adept al unei politici de unire cu monofiziţii, ce includea respingerea horosului calcedonian (Cf. Pr. dr. Emanoil Băbuş,
Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 108-109). El a fost însă destituit din scaunul imperial de uzurpatorul Basiliskos (475-476), la numai un an după urcarea pe tron, care în speranţa de a-şi consolida domnia i-a sprijinit pe monofiziţi. Prin faimoasa sa
Enciclică din 476, adresată patriarhului monofizit Timotei Ailuros al Alexandriei, pe care l-a rechemat pe tronul patriarhal după 18 ani de exil, Basiliskos respingea hotărârile de la Calcedon, acceptând doar pe cele ale primelor trei Sinoade Ecumenice, sperând să realizeze unitatea religioasă a imperiului. În cadrul Enciclicei mărturiseşte că, fiind dator ca împărat să păzească dreapta credinţă, aduce ca primă ofrandă lui Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus Hristos unitatea Sfintei Biserici şi porunceşte
"ca Simbolul celor 318 Sfinţi Părinţi, ce s-au adunat odinioară în comuniune cu Duhul Sfânt la Niceea, în care (Simbol, n.n.) noi şi toţi predecesorii noştri am crezut şi în care am fost botezaţi, numai acest Simbol să fie valabil şi să domnească în toate preasfintele Biserici ale lui Dumnezeu, la popoarele ortodoxe, ca singură definiţie a credinţei fără de greşeală şi întru totul suficientă pentru înlăturarea oricărei erezii şi pentru unirea perfectă a sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu" (Evagrius Scholasticus, Historia Ecclesiastica, Zweiter Teilband, übersetzt und eingeleitet von Adelheid Hübner,
Fontes Christiani, Band 57, 2, Brepols Publishers, Turnhout, 2007, pp. 337-339).
Mai departe precizează că la Simbolul de la Niceea trebuie adăugate cele întărite de cei 150 de Sfinţi Părinţi ce s-au adunat în cetatea împărătească Constantinopol împotriva celor ce huleau Sfântul Duh. Din acest text este evident că la 476 Simbolul N-C, numit de el de mai multe ori în
Enciclică "dumnezeiescul Simbol", era Crezul baptismal al curţii imperiale şi al Constantinopolului, bucurându-se de o recunoaştere şi autoritate fără echivoc. Basiliskos mărturiseşte că şi predecesorii săi, evident împăraţii Bizanţului de dinaintea sa, au fost botezaţi cu acest Simbol, ceea ce atestă întrebuinţarea sa la botez cel puţin cu câteva zeci de ani înainte.
Henotikonul împăratului Zenon
O a doua mărturie cu privire la folosirea N-C la botez provine din textul celebrului Henotikon al împăratului Zenon din anul 482, în care acesta încerca unirea monofiziţilor egipteni cu Biserica bizantină prin omiterea horosului dogmatic de la Calcedon. După ce arată mulţimea de crime făcute în numele dreptei credinţe în întregul imperiu după 451, Zenon cere pentru unitatea Bisericii respectarea definiţiilor de la primele trei Sinoade Ecumenice:
"De aceea, ne-am străduit să vă înştiinţăm că atât noi, cât şi Bisericile din toate locurile nu au avut, nu au şi nu vor avea un alt Simbol, o altă învăţătură, o altă definiţie a credinţei şi o altă credinţă decât numitul sfânt Simbol al celor 318 Sfinţi Părinţi, care a fost confirmat de amintiţii 150 de Părinţi şi că nu cunoaştem pe nimeni care are un altul (Simbol, n.n.); dacă totuşi cineva ar avea un altul (Simbol, n.n.), îl considerăm pe el străin de Biserică" (Evagrius Scholasticus,
Historia Ecclesiastica ş3, 14ţ, pp. 362-363).
Aceste două mărturii sunt suficiente pentru exemplificarea autorităţii de care se bucura Crezul Niceo-Constantinopolitan în Orientul creştin ca Simbol baptismal.
Simboluri baptismale locale
Începând cu secolul al V-lea, Crezul N-C a înlocuit treptat simbolurile baptismale locale, reuşind să deţină un monopol aproape absolut în veacul al VI-lea, în toate regiunile aflate sub influenţa Constantinopolului. Acest lucru s-a petrecut treptat, o primă fază documentată de exemplu de Crezul de origine antiohiană, citat de Sfântul Ioan Casian la începutul veacului al V-lea, atestând faptul că formulele centrale ale N-C au fost introduse în crezurile locale. El a fost receptat chiar şi la Roma, cândva după Sinodul de la Calcedon, unde în veacul al VIII-lea era folosit în ritualul liturgic al botezului, iar în secolul al X-lea apare cu aceeaşi funcţie liturgică în
Ordo Romanus antiquus.
(Va urma)
.jpg)
