Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Recurs la puritatea copiilor sau o educaţie către Împărăţia cerurilor

Recurs la puritatea copiilor sau o educaţie către Împărăţia cerurilor

Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 17 Iun, 2020

La frământarea Apostolilor cu privire la cine este mai mare în Împă­ră­ția cerurilor, Învățătorul și Domnul răspunde prin chemarea la Sine a unui prunc și așezarea acestuia în mijlocul ucenicilor (Matei 18, 2). „După părerea mea - scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei -, Hristos a pus în mijloc un copil, un copil foarte mic, lipsit de toate patimile cele rele. Un astfel de copil nu-i mândru […]”. Prin urmare, centralitatea copilului în viața creștină este dată de Însuși Mântuitorul nostru Hristos și întărită de Sfinții Părinți. Copi­lul-prunc, adus în mijlocul apostolilor, ca pildă vie, rezumă calea evanghelică spre Împărăția cerurilor: „Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). Simplitatea și smerenia pruncului sunt virtuți prin care omul matur capătă loc de frunte în viața veșnică cu Dumnezeu. În acest sens și răspunsul exact la cererea ucenicilor este: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor” (Matei 18, 4). În aceleași Omilii, Sfântul Ioan Hrisostom ne spune: „Nimic nu egalează smerenia! De aceea Hristos le și aduce adeseori aminte ucenicilor de această virtute; și când i-a adus în mijlocul lor pe copii […]”. Mântuitorul merge chiar mai departe și se identifică cu omul-prunc, spunând că „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește” (Matei 18, 5), cu cores­pondență până la Dumnezeu
Tatăl, Care Și-a trimis Fiul în lume (Marcu 9, 37; Luca 9, 48).

„Toți oamenii au fost cândva copii, […] dar doar câțiva dintre ei își mai amintesc”, spune Antoine de Saint-Exupéry, autorul celebrei povestiri Micul prinț. Copilul, copilăria uimesc pe tot omul în general, iar Părinții Bisericii, marii poeți și scriitori, plecând de la esențialul evanghelic, niciodată nu au trecut cu vederea ceea ce înseamnă frumuseţea şi nevinovăţia copilului și a copilăriei. „Unde ești, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”, se întreba Mihai Eminescu, iar Nichifor Crainic preciza că „dorul de copilărie, pe care îl cântă cu atâta insistență poeții, e nostalgia după candoarea unui rai pierdut” și „numai cine cunoaște copilul înțelege cât de mult s-a depărtat de puritatea cu care a venit pe lume și simte ridicându-se din adâncul ființei lui dorul de a redeveni copil” (N. Crainic, Copilărie și sfințenie).

Dimineața vieții este perioada care corespunde copilăriei omului, când toate sunt curate și pline de nădejdea bunelor împliniri. Între starea copilului-prunc și starea de sfințenie sunt multe asemănări. Tot filosoful și profesorul de teologie Nichifor Crainic a reflectat adânc la această temă, vorbind despre „principiul înnoirii lumii prin copil” și despre aceeași stare de sfințenie pe care o împărtășesc atât sfântul, cât și copilul botezat. Astfel, „pruncul botezat e un sfânt, iar sfântul pe culmea cea mai
înaltă a virtuții realizează copilăria paradisiacă”.

Copilul e o temă cu totul deosebită și la marele romancier Dostoievski, care, numai prin câteva cuvinte, reușește să spună mult despre copil, anume că, „dacă a rămas ceva în lumea noastră care să ne amintească de frumusețea raiului, e frăgezimea frunzelor de primăvară, e ciripitul păsărelelor și ochii copiilor. Dați-mi pe toată viața ochii unui copil și nu voi mai vedea altceva decât lumina fericită a raiului dumnezeiesc”.

În lumea aceasta, copilul este un „cetățean al Raiului”, așa cum noi cei mari trebuie să devenim. Textul liturgic nu face abstracție de copil. Slujba Înmormântării pruncilor face referire la pruncia Mântuitorului Hristos. Dumnezeu-copilul este un laitmotiv al acesteia. Când Domnul, în rânduiala Sa nepătrunsă, îngăduie chemarea prun­­cilor mai devreme în Împă­răția cerurilor, aceștia nu sunt de plâns, întrucât sunt deplin pregă­tiți pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, Care, în cazul omului-prunc, nu are ce să judece. Pe cât de mare pricină de întristare este moartea unui copil pentru părinți și cei dragi, pe atât de mare e bucuria pruncului plecat, care moștenește viața de veci. „Pruncul a lăsat pământul și sânul maicii sale, dar a primit Canaanul cel veșnic și sânul lui Avraam” (Panihida).

Toți părinții duhovnicești au acordat o deosebită importanță celor mici, ei înșiși viețuind asemenea copiilor. Despre Sfântul Serafim de Sarov, care iubea în mod aparte copiii, se spune că, atunci când se ascundea în pădure de oamenii care îl căutau, nu i se mai dădea de urmă decât dacă era strigat de glasurile copiilor.

Adesea, copiii au o deosebită putere binefăcătoare asupra adul­ților, reușind chiar și printr-un simplu zâmbet să-i însenineze pe cei mari. Privirea și zâmbetul unui copil pot fi un adevărat panaceu, un prilej de bucurie, iar cel care le primește poate nădăjdui că, în adâncul său, încă se mai găsește ceva care să rezoneze cu inocența copilului, pentru că altfel nu s-ar realiza corespondenţa, adică pruncul nu i-ar zâmbi. Ce frumos ar fi dacă s-ar putea zâmbi oricărui om ca unui copil! Copilul e simplu, nu se pierde în interpretări și sensuri complicate precum omul matur. Gândirea de copil pornește dinspre inimă spre minte, copilul „cugetând” mai mult cu inima decât cu mintea. Tocmai de aceea este spontan, dezinteresat, primește zâmbetul străinului, se manifestă cu bucurie și simplitate sfântă. „Frăgezimea naturii lui neatinsă încă de arșița patimilor din lume […], neprihana de crin a inimii lui fac din această ființă un înger în trup, destinat parcă numai zâmbetului și bucuriei fără sfârșit” (N. Crainic).

Mintea copilului este transparentă, încă nu este duplicitară ca în cazul omului păcătos, a cărui minte dublată poate fi simbolizată de limba în două vârfuri a șarpelui, ca viclenie sau vorbire în doi peri (arhid. Ioan Caraza). Astfel, copilul rămâne „o ființă morală prin generozitatea spontană, nedeliberată, ce se revarsă din inima lui ino­centă către lume” (N. Crainic).

Uneori, chiar la necuvântătoare se poate observa un alt comportament față de copil, pe care nu-l atacă și, în unele situații, chiar îl apără. Din aceasta se poate înțe­lege că, în copil, animalul întreză­rește acel chip de stăpân paradisiac pe care îl slujea în grădina Ede­nului, așa cum Dumnezeu îi rânduise lui Adam. Apoi, simbolic vorbind, plânsul copilului-prunc, dincolo de faptul că este o cale de comunicare cu adulții, ca o limbă primară, „vorbită” de toți nou-năs­cuții, poate fi o mărturie a pruncu­lui care, într-adevăr, e speriat sufletește de lumea în care tocmai a intrat și care nu rezonează cu el. Prin plâns, care uneori poate de­ranja, s-ar putea spune și că pruncul exprimă toate nedesăvârşirile omului mare. De asemenea, lacrimile copilului mic pot aduce aminte de „starea lacrimilor”, ca treaptă de rugăciune spre care sun­tem chemați. De altfel, copiii sunt teologi nu prin scris sau vorbit, ci prin felul lor de a fi care îi apropie de Dumnezeu. Pentru cei mari, însăși prezența copiilor sau joaca cu aceștia poate fi o terapie, așa cum scrie Dostoievski: „Contactul cu copiii e așa de înviorător […]. Apropierea lor îți vindecă sufletul […]. Pentru mine nu există fericire mai mare decât să mă pot refugia cât mai des la tovarășii mei, iar aceștia au fost întotdeauna copiii” (Idiotul, vol. I).

Mulți dintre părinți pot da mărturie despre pruncii lor care, atunci când dorm, adesea zâmbesc, despre ei spunându-se că văd îngeri, iar „îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui […]” (Matei 18, 10). Copilul-prunc este un creștin desă­vârșit, iar în general, toți copiii sunt mai apropiați de adevărul viețuirii în credință decât omul de lume. Savantul și pedagogul român Simion Mehedinți ne asigură că nu există copil rău, ci numai copil în care încă nu s-a descoperit darul, lucrare ce presupune jertfa răbdării din partea părinților și a oricărui educator, în general. (Va urma)

Citeşte mai multe despre:   copil