Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Reflecții ale părintelui Stăniloae asupra satului românesc

Reflecții ale părintelui Stăniloae asupra satului românesc

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean - 19 Iul, 2019

Românii nu se simt legaţi numai de satul şi hotarul lui. Ei se mişcă des în spaţiul satelor din jur din care face parte şi satul lor ca dintr-un întreg. Azi am depăşit de mult graniţele ţării. Cu toate acestea, chipul ţării nu poate fi despărţit de chipul celor dragi şi, în general, de chipul românesc. Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Părintele Stăniloae, în „reflecţiile” sale, s-a oprit asupra câtorva trăsături specifice ethosului românesc, între care echilibrul, ca dimensiune generală a spiritului românesc.

Părintele Stăniloae aduce în discuţie cultura individualistă sau panteistă occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti arătând că, în Apus, Racine, Montaigne, Goethe sau Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez, german, italian. La noi, Creangă e gustat de tot poporul. Creaţia cultă occidentală s-a impus, pe de altă parte, în întreaga lume, contribuind astfel din plin la dezvoltarea spirituală a lumii. Pentru acest motiv, până de curând, reprezentanţii europeni ai acestei culturi priveau creaţia folclorică drept o arheologie spirituală, considerând rămânerea la ea ca o adevărată catastrofă culturală. Faptul că Europa şi-a schimbat astăzi discursul faţă de această cultură populară se datorează în mare parte necesităţii de a intra în dialog cu popoarele afro-asiatice, care au rămas la ea (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii, p. 34).

Părintele Stăniloae, în „reflecţiile” sale, s-a oprit asupra câtorva trăsături specifice ethosului românesc vorbind despre echilibru ca dimensiune generală a spiritului românesc, amintind de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, dar şi de Ion Heliade Rădulescu, care a contribuit la orientarea noastră dinspre Orient spre Occident, pledând pentru menţinerea echilibrului propriu nouă.

O altă trăsătură a ethosului românesc o vedea în armonia complexă sau graţia şi seriozitatea în creaţiile etnice de durată ale echilibrului nostru. Echilibrul spiritului românesc, manifestat în exteriorizările lui mai pertinente, spune părintele, apare ca o armonie variată din punct de vedere estetic, graţie unită paradoxal cu seriozitatea.

Portul, melosul, dansul, casa de locuit sau locaşul religios, sculptura şi pictura ca podoabe ale lor – înfăţişează această armonie şi graţie unică. Cu această armonie complexă, poporul român se străduieşte să sugereze prin portul lui bogăţia armonioasă a naturii umane, complexitatea sentimentelor şi a stărilor sufleteşti.

Fiecare regiune, ba chiar fiecare sat şi persoană îşi manifestă o anumită originalitate în portul şi melosul ei. Dar există în acelaşi timp între toate aceste forme variate ale portului şi ale cântecului o unitate pe care o simţim, însă este greu să o definim. Aceeaşi varietate şi unitate se manifestă în forma casei de locuit, în sculptura stâlpilor de la porţi şi a uneltelor în general, în încrustarea oului. Fiecare sat are forme proprii în motivele cusute pe cămăşi, pe ii, pe catrinţe, pe traiste, în tăietura veşmintelor, în combinaţia culorilor. Dorinţa insului de a se remarca prin ceva propriu a stimulat ima­ginaţia artistică creatoare a poporului român. Dar creaţia acestei imaginaţii, spune părintele Dumitru, s-a dezvoltat în mod solidar. Nimeni nu vrea să iasă din legătura cu ceilalţi, căci în cazul acesta nimeni nu va mai căuta să împrumute ceea ce aduce el nou (vezi spre exemplificare întreg capitolul „Persoană şi Comuniune” din Reflecţii… în care părintele Stăniloae analizează modul în care ţăranul român îşi manifestă „personalismul lui comunitar”).

Nevoia validării 

Chiar dacă societatea de azi e profund schimbată de cea pe care o analizează părintele Stăniloae, românul nu vrea să se rupă din unitatea cu ceilalţi, căci atunci devine neinteresant pentru ei. El vrea şi azi să fie „cineva” în comunitate, să-l valideze şi chiar să-l preia ca model. Părintele explică: persoana se dezvoltă în aprobarea comunităţii, iar persoanele variate fac viaţa de comunitate interesantă, bogată şi iubită.

Această „validare” a comunităţii nu se face izolat, ci în centrul preocupărilor săteşti care erau exprimate de şezătoare, clacă, joc şi nuntă. Munca nu era văzută ca o corvoadă, ci era expresia comuniunii dintre participanţi, iar nevoia de bunăstare a unei gospodării era legată, în primul rând, de posibilitatea de a fi darnic, de „a face cinste” din ce ai. Dărnicia face ca bunurile să se transmită în comunitate.

În general, în melosul şi graiul românesc îşi găseşte expresia acelaşi uman complex, integral, profund, delicat şi armonic, care se revelează şi în portul românesc, pe care părintele Stăniloae îl vede distinct de spiritul tuturor popoarelor.

Portul stă în strânsă legătură cu jocul, cântecul şi viaţa. Ele formează un spectacol unic de zâmbet, armonie, strălucind în lumina soarelui interior şi exterior, dar mai ales al atenţiei reciproce în comuniune. Părintele explică: îE un spectacol oferit într-o comuniune şi e primit de comuniunea satului, mărind şi mai mult această comuniune”.

Comuniune și creație 

Este uimitor cum poate vedea părintele Dumitru întreaga lume a satului prin prisma comuniunii comunităţii. Nu fac ab­stracţie din această „cheie” nici casa de locuit şi nici curtea românească gândite în acelaşi spirit de sinteză, cu deschiderea spre orizontul de taină al existenţei. Curtea e împrejmuită, dar nu izolată ermetic, e deschisă spre uliţa satului, arătând nevoia de comunicare. Vieţuitorii privesc de pe prispă ce se întâmplă pe uliţă, de fapt prispa menţine deschiderea casei spre sat şi nevoia de contact cu cei de pe uliţă.

Vechile biserici şi mănăstiri prezintă o bogată sinteză de motive orientale şi occidentale autohtonizate într-o armonie originală din care iradiază duhul de comuniune. Părintele Stăniloae e convins că dimensiunea bisericilor româneşti nu a fost dată în primul rând de lipsa mijloacelor materiale, cât mai mult de necesităţi de ordin spiritual, explicând că, în Răsărit, biserica a fost chemată să întreţină duhul de comuniune dintre credincioşi, să întărească în rugăciune comunitatea satului, a obştii călugăreşti, pentru ca ea să fie întărită pe toate planurile.

Umanitatea comuniunii, spunea părintele, este cea mai sensibilă şi mai delicată. Domurile din Occident sunt expresia raporturilor de forţă şi de supunere silită sau de individualism nepăsător la alţii.

Bisericuţele noastre sunt expresia delicateţii, transparenţei omului şi a fragilităţii operei sale în faţa divinului, fapt care merge mână în mână cu transparenţa şi sensibilitatea omului în raporturile de comuniune şi de familiaritate cu semenii săi.

Dacă în Occident vitraliile ţin locul geamurilor uriaşelor biserici, dar se pierd în imensitatea spaţiului şi sunt greu accesibile vederii amănuntele scenelor pe care le reprezintă, la noi ele au de­venit icoane în case, spune pă­rintele, sporind intimitatea şi atmosfera de taină şi de pace, adâncind reflecţia şi umanitatea, membrilor familiei. Fragilitatea lor, pusă la îndemână imediată, a mărit delicateţea interiorului casei şi a celor ce umblau cu ele.

Părintele e convins că imaginaţia creatoare a poporului român manifestată înainte pe planul culturii populare poate deveni o forţă creatoare explozivă pe planul unei culturi mai înalte la care aspira Lucian Blaga.

În sensul acestei „dezvoltări creatoare explozive” ar fi interesant de privit „evoluţia” acestui demers prin prisma lui Blaga, unde „copilăria” are înţelesul de „vârstă adoptivă” a unei întregi colectivităţi, prilejuind „cultura minoră” şi „maturitatea”, ca vârstă adoptivă ce produce o „cultură majoră”. Aici se dezvoltă relaţia sat-oraş care impune şi întrebarea părintelui Stăniloae: în ce măsură imaginaţia creatoare a poporului nostru manifestată în port, cântec, joc, artă manuală se va mai putea manifesta în mediul urban în condiţiile unei tehnologizări masive?