Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Regizorul Sergiu Savin, din spatele scenei în umbra penelului

Regizorul Sergiu Savin, din spatele scenei în umbra penelului

Galerie foto (4) Galerie foto (4) An omagial
Un articol de: Annie Muscă - 26 Sep, 2021

Regizor de teatru și ­scenograf, Sergiu Savin s-a dedicat artei picturii icoanelor în ultima parte a vieții, realizând mai multe expoziții în țară și în ­străinătate. S-a născut la 6 noiembrie 1941 la ­Horodnic de Sus, în ținutul Sucevei. A studiat regia de teatru la IATC, promoția 1970 la clasa prof. Ion Olteanu. A ­montat zeci de specta­cole de referință, în special la teatrul din Oradea. În toamna anului 1996, după doar două luni de directorat la teatrul ­orădean, părăsește lumea scenei, apropiindu-se de arta creștină a picturii icoanelor pe lemn, o ­pasiune care l-a însoțit până când a trecut la cele veșnice, pe 8 ianuarie 2016.

În 1970, Sergiu Savin termina „Regie de teatru” la IATC, clasa profesorului Ion Olteanu, artist emerit. Printre colegii săi se aflau celebra regizoare Cătălina Buzoianu, repartizată și ea la Teatrul Național din Iași, şi regizorul Alexandru Colpacci, viitorul coleg de la Teatrul Național din Oradea. Sergiu Savin rămâne la Iași doar câteva luni, apoi se îndreaptă către Teatrul Național din Timi­șoara, unde va monta timp de mai bine de patru ani o serie de spectacole printre care Arca bunei speranțe de I. D. Sîrbu, cu actrița Florina Cercel în rol principal. Să nu uităm că, imediat după absolvire, profesorul său îl invitase să colaboreze la realizarea unor spectacole de teatru în studiourile Televiziunii Române.

Amprenta regizorului la Teatrul „Regina Maria” 

Invitat de Teatrul de Stat din Oradea (denumirea Teatrului „Regina Maria” de astăzi), tânărul Sergiu Savin a montat în februarie 1974 primul său spectacol pe scena orădeană, intitulat Singurătatea trăgătorului la țintă, după piesa scrisă de Vasile Rebreanu și Mircea Zaciu. De atunci, timp de peste două decenii, orașul de pe Criș avea să-i fie casă de viață și creație, chiar dacă pașii l-au purtat adesea și prin teatrele din Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca şi Baia Mare. Pe scena orădeană au urmat spectacole după spectacole, multe dintre ele de referință. Toate au întregit cariera acestui regizor, considerat, alături de Alexandru Colpacci, unul dintre pilonii teatrului din vestul țării. Menționăm aici Fontana di Trevi (1976) de Gian Lorenzo Bernini, Sânziana și Pepelea (1977) de Vasile Alecsandri sau Capul de rățoi (1978) de George Ciprian. Punerile în scenă ale zecilor de spectacole din dramaturgia românească și universală i-au adus regizorului colaborări cu actori români excepționali, printre care Eugen Țugulea și Ion Abrudan, seniori ai teatrului orădean, Mariana ­Neagu, Ileana Iurciuc, Simona Constantinescu și Alla Tăutu, Olimpia și Ion Mîinea, Anca ­Miere-Chirilă, Nicolae Barosan sau Mircea Constantinescu, aflat la debutul său în teatrul orădean, exact în 1974, devenit mai târziu profesor și actor de marcă al Teatrului Odeon și o voce inegalabilă în teatrul radiofonic.

Din colaborarea cu dramaturgul Marin Sorescu s-au născut două mari spectacole sub bagheta regizorului Sergiu Savin, care a realizat și scenografia: Casa evantai  (1981), montat la Oradea, și Matca (1981), pus în scenă la Teatrul de Stat din Brașov (azi Teatrul Sică Alexandrescu). Casa evantai a fost premieră pe țară, iar Marin Sorescu, impresionat de montarea lui Sergiu Savin, a afirmat: „Nu mi-am imaginat că eu am putut să scriu ceea ce am văzut”.

„Teatrul de poezie”

Chiar așa și-a botezat ideea regizorul Mircea Bradu, director al teatrului din Oradea în perioada 1977-1992, o idee la care a aderat și Sergiu Savin, care, din pasiune pentru poezie, a pus în scenă (asigurând și scenografia) spectacole din creațiile marilor poeți rostite pe scenă de actorii orădeni, alături de marile voci ale teatrului românesc. „Teatrul de poezie”, care nu de puține ori aducea în fața spectatorului versuri aluzive la regimul comunist, a însemnat pentru publicul orădean o gură de aer proaspăt în cenușiul anilor ’80.

De pildă, Spectacolul de poezie Marin Sorescu, intitulat Zidire în dragoste (1986), pe un scenariu semnat de Elisabeta Pop, avându-i ca invitați pe Marin Sorescu, Ion Caramitru și Virgil Ogășanu, s-a jucat cu sala arhiplină; la fel și Spectacolul Mircea Dinescu, intitulat La dispoziţia dumneavoastră (1988), sau Spectacolul Eminescu - Pururi tânăr înfă­șurat în manta-mi  (1987), cu actrița Cristina Șchiopu, actorul Ovidiu Iuliu Moldovan şi clarinetistul Aurelian Octav Popa; urmat de Spectacolul Ştefan Augustin Doinaş, intitulat Anotimpul discret  (1987), inițiat de Radu Enescu, colegul lui Doinaș de la Cercul literar de la Sibiu, avându-l invitat de onoare pe actorul Mircea Albulescu.

Seria spectacolelor din ciclul „Teatrul de poezie”, sub bagheta lui Sergiu Savin, dedicate poetului Mihai Eminescu, a continuat și în anii ’90. Ultimul, sub îndrumarea acestuia, fiind cel din octombrie 1996, intitulat Târzie toamnă e acum, susținut de actorii orădeni împreună cu oaspeți din alte teatre din țară: Leopoldina Bălănuţă, Valeria ­Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Ion Caramitru.

Un spectacol montat de ace­lași regizor, rămas în memoria iubitorilor de teatru din Oradea, a fost cel care a avut premiera chiar pe 6 ianuarie 1990. Intitulat Fără cenzură, cu un scenariu semnat de Elisabeta Pop şi Sergiu Savin, spectacolul a fost alcătuit din poezii și momente vesele interzise sau cenzurate până în 1989. Versuri din creațiile poeților Mihai Eminescu, Ion ­Caraion, Marin Sorescu sau Ștefan Augustin Doinaș și ale poetelor Ana Blandiana și Nina Cassian au fost interpretate atunci de întregul colectiv al ­teatrului orădean.

„Icoana - mărturie pentru lumea de Sus”

„Pe mine icoana m-a ajutat să mă ordonez lăuntric mai bine, să-mi fac exerciţiul de răbdare şi să privesc spectacolul tentaţiilor lumeşti cu un ochi mai liniştit şi cu un sentiment sporit al relativităţii, să nu mă las furat de iluzii. Una peste alta, teatrul este o artă care mie mi-a cultivat păcatul iluziei. Icoana însă - dimpotrivă. Simt că mă aflu pe o cale mai aspră, mai adevărată, mai vie, şi nădăjduiesc să-mi fie de folos. Mie şi altora.”

Iată una dintre mărturisirile regizorului publicată de criticul de teatru Elisabeta Pop, fost secretar literar al Teatrului de Stat din Oradea, în volumul Teatrul din interior. Teatrul din culise (2005).

Orientarea către arta sacră și către arta picturii în general a regizorului ajuns din Ținutul Bucovinei în Țara Crișurilor este pe deplin motivată dacă nu uităm că acesta a fost și scenograf.

După o activitate regizorală de peste două decenii, cel care montase zeci de spectacole într-un decor realizat de multe ori cu măiestrie de el însuși și care încercase să păstreze menirea teatrului ani de-a rândul prin proiecte serioase care îi incomodau pe unii, cel care fusese pentru o perioadă șeful secției române a teatrului orădean și care în toamna lui 1996 avusese cel mai scurt mandat de director din istoria acestei instituții, părăsea arta Thaliei fără a privi înapoi. În ultimii 10 ani, colegi și prieteni s-au bucurat să-l întâlnească prin țară, pe la mănăstiri sau expunându-și ­lucrările în cadrul diverselor târguri și festivaluri de artă tra­dițională. Multe dintre lucrările sale au fost vândute în țară și chiar în străinătate.

„Dacă ţi-aş spune că şi emirul Kuweitului are patru icoane făcute de mine, asta ar părea o glumă deplasată”, îi mărturisea prin 2005 criticului de teatru Elisabeta Pop.

Regizorul orădean care se apropiase în ultimii ani de scrierile patristice își găsise echilibrul în universul cromatic și în puterea icoanei pe lemn. Însoțit de această preocupare, a continuat să meargă la teatru, dar numai în haina spectatorului. Lumina icoanei estompase luminile rampei, iar lumea lui interioară trecuse înaintea lumii teatrului pe care îl slujise odinioară.

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul