Roadele duhovniciei într-o comunitate îmbătrânită

Bătrânețea face parte din planul lui Dumnezeu, Care este iubire. De aceea trebuie trăită ca o etapă a drumului pe care ne conduce Mântuitorul spre veșnicie. În decembrie 2021, când părintele Emanuel Dan Pufulete, paroh la Valea Anei, județul Prahova, a fost hirotesit duhovnic, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a sfătuit să aducă enoriașilor „iubirea lui Dumnezeu Tatăl, lumina Evangheliei lui Hristos, căldura și consolarea, încurajarea și bucuria Duhului Sfânt”, lucrare pe care o săvârșește neabătut în rândul enoriașilor săi, majoritatea persoane în vârstă.

Parohia Valea Anei, din comuna Starchiojd, județul Prahova, Protopopiatul Vălenii de Munte, Arhiepiscopia Bucureștilor, este formată din aproximativ 100 de familii, cifră în care sunt cuprinse și femeile văduve. De un an și jumătate slujește aici părintele paroh Emanuel Dan Pufulete. Încă de la începutul misiunii, a înțeles că față de bătrânii din comunitate trebuie să manifeste o responsabilitate aparte, că ei trebuie ajutați să culeagă sensul vârstei lor, să-și valorifice resursele, ajutându-i să-și învingă ispita refuzului, a autoizolării, resemnării, sentimentul de inutilitate și disperarea. Dimensiunea cea mai dramatică a senectuții o reprezintă marginalizarea, lipsa raporturilor umane, care fac persoana în vârstă să sufere, să trăiască sentimentul abandonării, solitudinii și izolării. De aceea, părintele, în timpul scurs de la instalarea în parohie, este deja o prezență vie și permanentă în casele, în familiile și în sufletele bătrânilor din localitate.

În drum spre mântuire

„Despre Starchiojd se spune că a fost un bătrân care a avut o fată, pe nume Ana, și doi băieți: Starchiojdu Mic și Starchiojdu Mare, cărora le-a împărțit averea. Satul poartă numele fetei acestuia. În apropiere există satul Bătrâni, unde se zice că ar fi locuit părinții celor trei copii. Povestea lor ar data de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Populația este îmbătrânită, tinerii au plecat la oraș sau în afara țării. Unii dintre ei fac naveta, dar cei mai mulți revin în sat doar pe perioada verii, în concedii, în casele de vacanță pe care și le-au ridicat aici. Cu cei mai mulți mă întâlnesc cu prilejul zilelor închinate celor adormiți și de marile sărbători. Sunt foarte încântat să constat că bunicii satului sunt oameni credincioși. Slujbele le fac cu bătrânii. Aici au fost preoți vrednici, care i-au învățat să se spovedească, să se împărtășească, să participe la Dumnezeiasca Liturghie. Singurătatea este cea mai mare problemă a acestor bătrâni, apoi vin bolile și, bineînțeles, dorul de copii, de nepoți, dorința de a vorbi cu cineva. Nădejdea lor rămâne doar la Dumnezeu, singurul lor prieten. Sunt oameni puternici. De aceea vin la biserică până la vârste foarte înaintate, 85-87 de ani. Avem o bătrânică de 99 de ani, mătușa Lina, care rezistă încă”, ne mărturisește părintele paroh.

Fidel sfaturilor primite la hirotesia întru duhovnic, părintele ne mărturisește: „Prima mea grijă este să-i conduc pe acești semeni spre mântuirea sufletelor. Pentru asta depun tot efortul. Rugăciunea este foarte puternică. Apoi, spovedania și împărtășania sunt foarte importante. De aceea, la 40 de zile trec pe la toți bătrânii din sat care nu pot veni la biserică și-i mărturisesc și împărtășesc. Dar cel mai mult mă impresionează faptul că ei, cât se mai pot mișca, vin la biserică. Sunt oameni foarte darnici, care oferă din puținul lor celorlalți. Până când vom reuși să ridicăm și o casă parohială, care este una din ascultările pe care le-am primit la numire, sunt foarte recunoscător că mi-au pregătit o cameră în care să locuiesc, să nu mai fiu obligat să fac naveta la Ploiești. Ne spunea Părintele Patriarh la hirotesire că «preotul duhovnic trebuie să se roage pentru toți fiii duhovnicești care se spovedesc la el, dar și aceștia trebuie să-l pomenească în rugăciuni». Eu asta fac, dar simt că și oamenii de aici se roagă pentru mine. Deși suntem o comunitate săracă, ne întrajutorăm cu ce avem și putem. Tot ceea ce eu primesc de la credincioși le dăruiesc celor neajutorați”, ne mai spune părintele Pufulete.

Preotul, ușurarea oamenilor

Vârsta înaintată este însoțită în unele cazuri de un anumit fatalism, mai ales atunci când suferința, limitele fizice reduse, îngustate, bolile, necazurile, încercările de tot felul pot fi interpretate ca semne ale unui Dumnezeu nu prea binevoitor, sau trăite ca niște pedepse ale Lui. În asemenea situații, comunitatea religioasă, preotul duhovnic, trebuie să se implice și să îndepărteze acest fatalism, să redea persoanei aflate într-o asemenea stare orizontul de speranță al credinței sale, posibilitatea de a se întâlni cu Hristos și de a descoperi în El sensul prezentului și al viitorului ei. „Bătrânețea, cum spun și sfinții, este un mijloc prin care te ajuți la mântuire. Este un dar de la Dumnezeu, dar și o oportunitate de mântuire, prin suferințele și prin neputințele acestei vârste”, ne spune în acest sens părintele Pufulete.

După ce am vizitat și ne-am închinat în biserica parohiei, cu hramurile „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și „Sfântul Haralambie”, ridicată între 1893 şi 1914, am mers împreună să cunoaștem câțiva bătrâni din sat și să descoperim roadele misiunii pastorale pe care le-a obținut în scurtul răstimp al slujirii în această comunitate.

Am cunoscut-o mai întâi pe tanti Maria Toma, în vârstă de 70 de ani, care locuiește la Valea Anei de aproape jumătate de veac, când a venit dintr-o altă localitate și s-a căsătorit aici. „Acum 28 de ani mi-a murit soțul. Am doi băieți și trei nepoți. Din nefericire, am rămas foarte puțini în sat, și majoritatea suntem bătrâni și bolnavi. Pe lângă asta, singurătatea îi afectează pe cei mai mulți dintre noi. Dar bolile sunt și ele de la Dumnezeu, și de aceea trebuie să le ducem cu seninătate. Prezența părintelui în sat este ca o ușurare. Eu reușesc să vin la biserică, dar sunt mulți bătrâni care nu mai pot veni. De șapte ani vând lumânări la pangar, fac curățenie în sfântul lăcaş și ce mai trebuie pe aici. Eu cred că Dumnezeu este puterea noastră. Până la această vârstă am avut încercări, având în vedere că sunt văduvă, dar El mi-a arătat calea pe care trebuie să merg. Pentru cât mai am de trăit îmi doresc sănătate, apoi vom face și ce mai rămâne”, ne-a spus aceasta.
Pe nea Gheorghe Chiroiu, care are 81 de ani, l-am găsit acasă împreună cu soția și băiatul. Omul cântă la biserică de vreo 25 de ani. „Până acum mă simt bine, dar să vedem de aici încolo. Deși e de numai un an în parohia noastră, mi se pare că părintele este cu noi dintotdeauna. Este foarte bine că îl avem. Fără preot, satul este pustiu. Pentru mine, Dumnezeu este Viață. Dacă nu e El, nu e viață”, ne spune acesta.

Soția, Dorina Chiroiu, are 74 de ani. „Dacă nu am avea preot ar fi ca și când nu am avea pe nimeni. El ne învață, el ne îndrumă ce să facem, ne spovedește, ne împărtășește, ne vizitează, ne ajută ori de câte ori avem nevoie de dânsul”, ne mărturisește și femeia.

Privilegiile senectuții

La Valea Anei am cunoscut-o și pe mătușa Elena Vâjiac, de 86 de ani. Auzise că venisem în sat și ne aștepta la poartă. Este un exemplu de persoană în vârstă care, în ciuda trecerii anilor, nu și-a estompat elanul și entuziasmul, nu i-a permis apatiei și plictiselii să-i înlăture optimismul, evoluția spirituală. Dacă am fi avut timp, ar fi fost în stare să ne poarte peste tot, să ne vorbească despre familia ei, despre război și despre locurile pe unde umbla când era tânără și cât de săraci, dar fericiți erau cu toții în bătătura casei părintești.

„Eu am fost femeie de serviciu la școala din sat 16 ani. Am o fată plecată în Anglia, una în Ploiești, o alta cu mine aici și un băiat. Pentru mine, Biserica este o ușurare, și de-abia aștept să merg la slujbă. De la 14 am cânt în corul bisericii. Patru ani am învățat religia cu părintele Florin la școală. Am fost la înmormântări, la nunți, la botezuri. Când a fost nevoie de mine, am răspuns prezent. Toată lumea este mulțumită de părintele nostru. Pentru noi, bătrânii, e de pus la rană. Multora ca mine le este greu, dar eu nici nu mă gândesc la asta. Pentru mine Dumnezeu este totul și am mare încredere în El. Și mă rog Lui pentru binele tuturor și pentru copii, și pentru bătrâni, și pentru cei care poate îmi sunt dușmani. Și Dumnezeu îmi ajută”, ne spune aceasta. Și, ca să ne convingă cât de tânără se simte, ne-a cântat, așa cum o face la strană: „Pentru Tine, Doamne, florile înfloresc,/ Pentru Tine noaptea stele strălucesc...”

Am plecat spre gospodăria mamaiei Lina Nea­gu, care are 99 de ani și este cea mai în vârstă femeie din Valea Anei. Am găsit-o înconjurată de rude, în căsuța ei modestă. De câteva zile se simțea slăbită și de-abia vorbea. „Nu mai pot să suflu, nici să mănânc. A venit părintele și m-a împărtășit. Când eram în putere, mergeam la biserică, aș vrea să mă mai duc, dar nu mai pot, și-mi este necaz. Dumnezeu e Viață!”, a ținut să ne spună, bucuroasă că o vizităm împreună cu duhovnicul ei. Am aflat de la rude că femeia aceasta nu a avut deloc o viață ușoară. A crescut 11 copii, dintre care mai trăiesc doar patru. „Tata a murit de vreo 30 de ani și mama s-a chinuit cu toți. Ea a lucrat la Ploiești. Tata a făcut un accident vascular și mama l-a îngrijit la pat ani la rând. Doi frați ai mei, gemeni, au avut tetrapareză spastică și tot ea a avut grijă de ei până când s-au prăpădit. Unul a stat 18 ani, și celălalt 16 ani în pat”, ne spune Elisabeta Mihăiță, fiica mamaiei Lina.
Oameni bătrâni. Oameni care au privilegiul să ajungă la vârste înaintate și să trăiască profund misterul pascal, să devină exemple în Biserică. Pentru ei, încercarea, boala, suferința nu au fost decât experiențe care i-au condus spre „completarea” în trup și în inimă a Pătimirilor lui Hristos, pentru Biserică și pentru mântuire, cu nădejdea Învierii. Oameni care s-au lăsat în voia Domnului, pășind pe urmele Lui, călăuziți de preotul lor duhovnic și care, în lumina credinței, dovedesc că sunt capabili să-și trăiască senectutea ca dar și, de ce nu, ca misiune pilduitoare pentru generațiile mai tinere și pentru alți semeni de aceeași vârstă cu ei, învinși de depresii, anxietăți sau renunțări.