Rolul comunităţii bisericeşti în ajutorarea bolnavilor

Profesorul Paul Meyendorff de la prestigioasa instituţie "Saint Vladimirâs Seminary" este, până în momentul de faţă, singurul teolog ortodox care a dedicat o lucrare Tainei Sfântului Maslu din perspectivă ortodoxă. Opera sa este singura scrisă în limba engleză şi tradusă totodată în limba română care oferă detalii cu privire la Taina Maslului atât pentru credincioşii ortodocşi din diaspora, cât şi pentru cei aflaţi în graniţele propriilor naţiuni.

Nu ne propunem să realizăm aici o recenzie a lucrării în cauză, ci doar să semnalăm unele idei interesante ale autorului. Profesorul Paul Meyendorff este fiul ilustrului teolog rus John Meyendorff şi a reuşit până în prezent să păstreze înaltul standard academic susţinut de tatăl său, lucru uşor de observat şi din alcătuirea lucrării şi sursele utilizate în formarea acesteia.

Taina Maslului în diaspora ortodoxă

Deşi semnalam într-un articol anterior lipsa surselor pe subiectul Tainei Maslului, am observat cu bucurie că profesorul Paul Meyendorff a reuşit să reunească în acest volum aproape toate izvoarele existente până în momentul de faţă. Ne vom concentra în cele ce urmează asupra capitolului dedicat aspectelor de ordin practic care privesc Taina Maslului. Paul Meyendorff remarcă la un moment dat un fapt surprinzător: "Forma în care se desfăşoară Taina Sfântului Maslu diferă mult de la o parohie la alta. Ocazional, bolnavul este adus la biserică pentru ungere, situaţie în care s-ar putea să asiste şi alţi membri ai parohiei. Mai ales în bisericile de tradiţie slavă, Sfântul Maslu este arareori săvârşit, fiind înţeles ca o tradiţie pentru muribunzi. În consecinţă, atât pacienţii, cât şi familiile lor înţeleg greşit sensul slujbei şi o văd drept o ultimă speranţă, o capitulare în faţa morţii iminente. Preotul care vine este văzut mai degrabă ca un "vestitor al morţii", iar nu ca un "doctor al sufletelor şi al trupurilor"" ("Taina Sfântului Maslu", trad. Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 80). Afirmaţiile profesorului Paul Meyendorff nu trebuie să ne surprindă prea mult. El face referire aici la parohiile din diaspora ortodoxă, unde practicile pot fi diferite de la o biserică la alta în funcţie de ritul urmat de acesta. Ritul grec şi ritul slav au anumite deosebiri. Din păcate, se pare că aceste deosebiri au degenerat serios în anumite locaţii, de vreme ce Paul Meyendorff ajunge să afirme că avem de-a face cu o preluare a vechiului concept de "extrema unctio" din Occident în cadrul gândirii ortodoxe. În unele parohii, Maslul a ajuns să fie asociat cu momentul morţii. Slujba nu mai are loc absolut deloc în mediul bisericesc, ci este administrată mai mult la casa bolnavului sau direct la spital. Conotaţia liturgică şi comunitară s-au stins. Aşadar, Maslul a ajuns să fie o slujbă pasageră pe care foarte puţini o înţeleg şi încă şi mai puţini realizează că o pot primi chiar dacă nu sunt neapărat bolnavi. Însă dispariţia Maslului din mediul liturgic nu este singurul element care rupe bolnavul de comunitate, ci şi lipsa implicării acesteia în ajutorarea lui.

Sunt bolnavii doar responsabilitatea preotului?

Trebuie să ne adresăm o întrebare înainte de a ne întoarce la textul profesorului Paul Meyendorff, şi anume: sunt bolnavii unei parohii doar responsabilitatea preotului? Ce pot să facă şi ceilalţi credincioşi în această privinţă? Iată cuvintele lui Meyendorff: "În mult prea multe parohii, slujirea bolnavilor este lăsată doar pe seama preotului. Într-adevăr, preotul are această responsabilitate şi prezenţa sa este obligatorie pentru a se putea săvârşi Taina Sfântului Maslu. Totuşi, această responsabilitate nu este doar a lui, şi sunt foarte multe lucruri pe care membrii parohiei le pot face. Ei pot, şi trebuie să-i viziteze pe bolnavi - în primul rând membrii bolnavi ai comunităţii parohiale, dar şi pe toţi cunoscuţii lor. Ei fac aceasta pentru că văd în ceilalţi chipul lui Hristos. Ei fac aşa pentru că, procedând astfel, aduc prezenţa şi mesajul lui Hristos celor apropiaţi lor din Biserică şi din lumea întreagă. În acest fel, ajută la răspândirea mesajului Evangheliei în lumea care trăiesc şi, astfel, îşi exercită preoţia lor, pe care au primit-o prin Botez" ("Taina Sfântului Maslu...", p. 83). Aşadar, remarcăm aici lipsa de reacţie a majorităţii creştinilor faţă de membrii bolnavi ai comunităţii. Sunt foarte multe parohii unde doar preotul este cel care se ocupă de bolnavi. Credincioşii fie refuză, fie ignoră complet această misiune care le aparţine şi lor în egală măsură. În special în oraşe există o problemă în acest sens, datorită parohiilor care au un număr foarte mare de credincioşi afiliaţi. Este imposibil să vizitezi ca preot toţi bolnavii dintr-o parohie care cuprinde 1.000 de persoane. Este nevoie de un sistem bine pus la punct şi de o atragere a interesului credincioşilor pentru a se atinge rezultate palpabile. În caz contrar, bolnavii se vor simţi neglijaţi, iar vina nu îi va aparţine preotului, ci comunităţii ignorante.

Reintegrarea bolnavului în comunitate

Desigur, vizita unor credincioşi îi va ajuta pe creştinii bolnavi, dar, mai presus de toate, o slujbă celebrată pentru ei în mijlocul comunităţii bisericeşti poate aduce rezultate neaşteptate. Paul Meyendorff spune următoarele: "Preoţii trebuie să readucă în practică Taina Sfântului Maslu ca o celebrare liturgică, săvârşită în biserică şi cu cât mai mulţi credincioşi posibil. Acolo unde este posibil, bolnavii ar trebui aduşi la biserică şi acolo să fie slujit Sfântul Maslu. Astfel, bolnavii pot fi reintegraţi în viaţa Bisericii, înconjuraţi de familie, de prieteni şi de toţi membrii Bisericii. Toţi se vor ruga alături şi pentru bolnav, în timp ce preotul sau preoţii care slujesc îşi vor pune mâinile asupra lor şi îi vor unge - la fel cum şi-au pus mâinile peste ei şi i-au uns atunci când au fost primiţi pentru prima dată în sânul Bisericii. În ambele cazuri, evenimentul este profund eclesial, căci întreaga Biserică este implicată în primirea de noi membri în Biserică la Botez, iar acum îşi arată solidaritatea şi îi slujeşte pe membrii săi aflaţi într-un moment crucial al vieţii lor" ("Taina Sfântului Maslu...", p. 84). Ar fi extraordinar ca, măcar o dată la câteva săptămâni, câţiva bolnavi să fie aduşi la biserică la celebrarea Tainei Maslului. Întreaga parohie ar beneficia de un moment în care unitatea ei poate fi resimţită de toţi cei prezenţi. În fiecare duminică îi revedem pe cei cu care ne-am obişnuit la Liturghie... Ce ar fi dacă la un moment dat când participăm la Maslu revedem o persoană despre care ştim că s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut să participe de mult timp la slujbele bisericeşti? Oare nu am simţi iubirea străbătând inima noastră atât de vitregită de grijile vieţii? Oare nu ne-am gândi că, poate mai târziu, vom avea nevoie şi noi de un sprijin asemănător? Oare nu ne-am gândi că putem face mai multe pentru cei din jur? Nu vom şti niciodată până când nu vom încerca, dar pentru a încerca, avem nevoie de credinţă şi multă voinţă. Dumnezeu nu trece însă niciodată cu vederea iniţiativele bune...