Rolul medicului în societate şi în Biserică

După şase ani de facultate şi alţi trei sau cinci de rezidenţiat, după multe emoţii la patul bolnavului, la care se adaugă în final jurământul lui Hipocrat, "armat" cu un stetoscop, parafă, un halat alb şi cunoştinţele acumulate, medicul, asemenea unui soldat, îşi va începe lupta cu boala, cu suferinţa aproapelui, oriunde se află ea, la cabinet sau la spital, pe stradă, acasă sau în "Salvare". Cu toate acestea, medicul nu va putea ieşi niciodată învingător în lupta cu moartea şi suferinţa, fără cea mai puternică "armă" şi pe care o cunoştea foarte bine Iuliu Haţieganu. "Medicina este ştiinţa şi conştiinţa încălzite de iubire faţă de oameni", spunea cel al cărui nume îl poartă Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca, la care am avut şi eu bucuria să studiez.

Îmi vine în minte momentul (foarte important pentru orice medic) când urma să depunem jurământul. Ca medic creştin, m-a încercat o mare nedumerire la auzul primei fraze a jurământului şi am socotit că este mai bine să rostesc în acest timp rugăciunea "Tatăl nostru". Exceptând primul aliniat al jurământului (sunt invocaţi zeii, căci Hipocrat trăise înainte de Hristos şi nu-l cunoscuse pe Dumnezeul cel adevărat, dar recunoştea împreună cu discipolii lui autoritatea supremă a unui Dumnezeu), principiile lui sunt de o morală impecabilă. "Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă", ne aminteşte un aliniat din vechiul jurământ. Dumnezeu nu ne cere să jurăm, dar ne dă porunci, simple şi mântuitoare. Ce chemare mai mare poate avea un medic când se dedică slujirii aproapelui, decât să facă ce-i porunceşte Dumnezeu: "să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dacă medicul nu va tinde măcar spre acest ţel şi nu va recunoaşte autoritatea supremă a lui Dumnezeu, el nu mai are nici un temei pentru moralitate. La fel de importante sunt desigur şi toate celelalte porunci.

În timpul facultăţii, medicul învaţă doar bolile legate de trup, fără nici o referire la suflet

Cred că şi acesta este unul dintre motivele pentru care cel mai traumatizant stagiu este cel din clinicile de psihiatrie, unde medicul se loveşte de o cu totul altă lume. Aici, boala psihică ni se descoperă ca o suferinţă a "psihicului", fără o afectare "organică", adică fără suferinţă trupească (cu puţine excepţii). Aici, un student se află în faţa unui paradox: dacă trupul nu este bolnav, atunci cine suferă? Aflăm că suferă psihicul, iar acest răspuns naşte alte întrebări: Ce este psihicul? Este el sufletul? Poate fi el tratat asemenea trupului, cu medicamente? Ce legătură există între fizic şi psihic? Nu voi intra într-un domeniu care nu este specialitatea mea, dar acest stagiu este momentul când, pentru un medic (dacă nu a făcut-o până atunci), ar trebui să devină evidentă legătura dintre trup şi suflet, dintre boala trupească şi cea sufletească. Când, în practica mea medicală, mă apropiam cu blândeţe şi cuvinte mângâietoare de aceşti bolnavi, bărbaţi şi femei, unii, într-un moment de luciditate, îşi "descărcau sufletul" şi îmi spuneau tot ce-i doare, adică… sufletul. Nu-şi doreau decât iubire, căldură sufletească, înţelegere şi iertare. La antecedentele personale, notam adeseori un număr mare de întreruperi de sarcină […], iar diagnosticul era: schizofrenie, depresie cronică, delirium tremens (la alcoolici). Atunci am realizat că rolul preotului este unul foarte important în spitale, cu atât mai mult în cele de psihiatrie, unde poate aduce mângâiere, înţelegere, iubire şi iertare. Colaborarea medicului cu preotul va fi întotdeauna benefică pentru pacient.

Cel mai des vedem în spitale (secţiile de interne, chirurgie etc.) fenomenul invers. Bolile trupeşti predomină, dar, inevitabil, sunt însoţite de supărare, tristeţe, depresie, deci de o suferinţă sufletească. Este firesc ca noi, medicii, să căutăm întotdeauna cauzele bolilor trupeşti pentru a le putea trata. Deseori le găsim şi bolnavul se vindecă. Anumite boli mai grave, chiar invalidante, nu se vindecă, fiind însoţite şi de o suferinţă sufletească mare. Este şi cazul slăbănogului care suferea de 38 de ani şi căruia Iisus îi arată în mod desluşit că păcatul este cauza bolii lui. Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, a zis: "Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău". Aflăm în felul acesta că primul care suferă din cauza păcatului săvârşit este sufletul. Boala sufletească atrage după sine şi boala trupească.

Doar atunci când medicul, indiferent de specialitatea lui, va ajunge să-l privească pe om ca fiind creaţia lui Dumnezeu, având trup şi suflet, care suferă împreună şi care se tămăduiesc împreună, va putea deveni unealta lui Dumnezeu. "Medicul tratează şi Dumnezeu vindecă" este un aforism cunoscut, dar nu şi recunoscut de către toţi.

Se mai respectă în întregime jurământul lui Hipocrat?

Nimeni nu este fără de păcat. Nici un medic nu este fără de păcat. Are şi el nevoie de spovedanie, de împărtăşanie, de pocăinţă, de curăţire sufletească. În cazul pruncuciderii se fac părtaşi la acest mare păcat nu doar medicii, ci şi asistentele, mama, tatăl (dacă a fost de acord cu avortul) şi toţi cei care participă, într-un fel sau altul, la făptuirea lui. Vorbim despre acelaşi păcat şi atunci când femeile recurg la contraceptive (toate fiind şi avortive) sau la un avort terapeutic, pentru a elimina copiii bolnavi şi nedoriţi, sau în cazul fertilizării in vitro (FIV), când sunt distruşi embrioni. Relaţia medic-pacient a avut mult de suferit din cauza legalizării avortului. În numele acestei legi, crimele continuă să fie perfect "legale", iar jurământul lui Hipocrat a fost uitat cu desăvârşire. Este pentru prima dată în lumea medicală când relaţia medic - pacient nu are o finalitate normală, taumaturgică, de vindecare a pacientului, ci este o relaţie inversată, când cei doi pacienţi, mama şi copilul, se prezintă sănătoşi la medic, iar finalitatea este una patologică, unul dintre pacienţi, mama, se întoarce bolnavă acasă, iar cel de-a doilea pacient, copilul, moare. Unde este lupta pentru viaţă? Unde este conştiinţa de care ne aminteşte Iuliu Haţieganu? Unde este jurământul depus, în care medicul a jurat: "Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu avortiv". Unde este iubirea faţă de aproapele, faţă de copilul nevinovat, omorât în pântecele mamei? Respingând îngrijirea unui copil, părintele (sau ambii părinţi) îl respinge pe însuşi Hristos. Medicul are şi el dreptul de a alege: să facă sau să nu facă păcat. Un medic creştin va alege întotdeauna a doua variantă, indiferent de sacrificiile cerute, chiar şi pierderea sau schimbarea locului de muncă. Medicii francezi au cerut desfiinţarea jurământului lui Hipocrat pentru a nu mai fi judecaţi de către lume. La fel se întâmplă în cazul eutanasierii. Ce a mai rămas din jurământ este o caricatură a lui, şi asta ne arată încă o dată că viaţa umană nu mai are nici o valoare în ochii multor medici.

Cu toate acestea, atunci şi acum, Hristos vine din nou, în fiecare zi, la lacul Vitezda, unde ne aşteaptă pe toţi, cu răbdare şi iubire, căci nimeni nu-i fără de păcat. Orice om, fie medic, fie părinte ce-şi omoară pruncul nenăscut, fie adolescent care trăieşte în desfrâu, fie tâlhar, fie criminal, fie consumator de alcool sau droguri, fie copil care îşi necinsteşte părinţii, fie părinte care îşi neglijează copilul, se recunoaşte în persoana slăbănogului, bolnav sufleteşte, şi nu ar trebui să aştepte ani de zile, spunând că "nu are om să-l arunce în scăldătoare" pentru a se vindeca, ci să alerge imediat la Vitezda, care este în Biserică, la spovedanie şi la iertare, printr-o pocăinţă îndelungată. Tot aici, în Biserică, găsim cu toţii Taina Sfântului Maslu, tămăduitoare de suflet şi trup, dar, după ce ne vindecăm, să nu uităm cuvintele lui Iisus: "Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău".