Români în Parlamentul de la Budapesta la 1918

În apropierea momentului-cheie al Centenarului - Marea Unire de la 1 Decembrie, se cuvine să rememorăm câteva repere importante ale luptei românilor pentru dreptul lor legitim la afirmarea identității naționale și la autodeterminare, într-un context ostil, generat de starea de fapt a Ardealului acelei epoci, parte a unui imperiu ce refuza să creadă în drepturile naționalităților și care se încăpățâna să spere că va supraviețui unui război mondial pe care îl declanșase.

Prelungirea Marelui Război pe o durată la care nimeni nu se așteptase a secătuit de resurse statele Puterilor Centrale care, în toamna anului 1918, au ajuns în pragul colapsului. Intrarea Statelor Unite în război de partea Antantei înclinase decisiv balanța în favoarea acesteia, pentru că uriașele resurse de care americanii dispuneau au oferit o superioritate zdrobitoare aliaților.

Din aceste motive, în octombrie 1918, Austro-Ungaria se afla pe marginea prăpastiei, iar tensiunile din rândurile armatei erau generate de dorința naționa­lităților care o compuneau de a-și decide singure viitorul, de a-și forma propriile lor state naționale.

Un personaj fără simțul istoriei

Pus în fața unei situații-limită, împăratul de la Viena s-a dovedit a fi un personaj fără simțul istoriei, neînțelegând că imperiul său nu mai avea nici un viitor. De aceea, el a lansat pe 3/16 octombrie un document intitulat „Manifest către Popoarele mele credincioase” în care a propus o reformă, în opinia lui, substanțială, anume crearea unui stat federal, ca soluție la problemele imperiului. Acest stat federal trebuia să fie compus din regatele „independente” ale Austriei, Ungariei, Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei. Transilvania și Bucovina, implicit românii de aici, nu erau cuprinse în această formulă, fapt care dovedea un dispreț, dar și o lipsă de realism față de situația din aceste două provincii.

De fapt, manifestul împă­ratului nu a mulțumit pe nimeni, a reușit, în schimb, să-i radicalizeze pe toți repre­zentanții națiunilor din imperiu, pentru că, în curând, la Viena și Budapesta aveau să izbucnească revoluții. Și în plan interna­țional, manifestul împă­ratului Carol a generat reacții de respingere, iar cea mai puternică a fost cea a preșe­dintelui american Woodrow Wilson: „Guvernul Statelor Unite declară că numai ­popoarele Austriei pot fi singure judecătoare ale situației monar­hiei și să afirme condițiile ­în care înțeleg să facă parte din societatea națiunilor…” Câteva zile mai târziu, pre­șe­­dintele Wilson revenea ­cu o semnificativă completare: „Dife­ritele popoare ale Austriei vor fi puse să-și aleagă singure calea, fără nici o constrângere. Populațiu­nile italiană și română au deja patriile lor la care vor trebui să fie unite... Acesta este înțelesul profund al războiului, acesta trebue să fie înțelesul păcii”.

Ce fac românii din Ardeal?

Puși în fața unor evoluții care necesitau un răspuns coerent, unitar, românii din Ardeal au reacționat rapid. Pe 12 octombrie, comitetul executiv al Partidului Național Românesc (printre ei Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida Voievod) s-a întrunit la Oradea în casa lui Aurel Lazăr și a elaborat un document intitulat „Declarația de Inde­pendență”, în care se spunea: „Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.[…] Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere - după multe suferinţe de veacuri - afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la deplină viaţă naţională”. S-a luat decizia ca acest document să fie citit în Parlamentul de la Budapesta, iar cel care l-a citit a fost Alexandru Vaida-Voievod.

Semnalul luptei

Ziua de 18 octombrie 1918, când românii au citit în parlamentul maghiar această declarație a fost una memorabilă,  după cum reiese din ziarul ieșean „Mișcarea”, care a relatat evenimentul pe prima pagină: „Discursul lui Vaida Voievod, așa cum ni-l transmite presa ungurească, este semnalul luptei pe care o începe națiunea română de peste munți, pentru a-și croi o viață nouă și de sine stătătoare”, scrie ziarul ieșean care apoi relatează mai departe: „de astăzi înainte izbucnește marele luptător – nu mai suntem naționalități ci națiuni.

Pe când deputatul român citește declarația votată în unanimitate la Oradia Mare, deputatul maghiar Oton Barta striga – Uite cum li s-a deslegat limba - Vaida continuă – Primul-ministru al Ungariei amă­gește parlamentul, țara și toată străinătatea printr-o politică plină de cinism. Dânsul trebue să știe că în vreme ce popoarele nemaghiare au luptat pe front, tații cu fiii cot la cot, temnițele gemeau de femei române, soțiile și mamele luptătorilor…” Și aici intervine condeiul ziaristului – „Un zgomot asurzitor se produce – minți!, minți!, răsună Camera”. Apoi Vaida Voievod își încheie discursul în mijlocul întreruperilor și strigătelor: „Afară de Adunarea națională sau de organele ce vor fi trimise din sânul ei și afară de organul executiv actual al Partidului Național Român nimeni nu poate fi îndreptățit să discute asupra chestiunilor privitoare la situația politică a acestei națiuni și toate acordurile privitoare la situația politică a acestei națiuni fără aprobarea acesteia le decla­răm nule și neavenite pentru națiunea română”. Ziaristul ieșean care semnează articolul intervine și încheie relatarea cu o concluzie foarte realistă, aproape profetică: „s-a hotărât așadar lichidarea Austriei”.

Peste ani, Ștefan Cicio Pop avea să considere acest act și citirea lui în Parlament ca fiind unul de o importanță covârși­toare, pentru că a pus capăt pretențiilor ungare de a stăpâni Transilvania și a proclamat dreptul românilor de a-și hotărî singuri soarta, iar acest fapt avea să se împlinească atunci când istoria i-a chemat pe români la fapte, la 1 Decembrie 1918.