România din inima mea - istorii ale diasporei și exilului

Inspirata decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a proclama anul 2021 drept „Anul omagial al pastorației românilor din afara României”, dar şi „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”, se prezintă ca o excelentă ocazie de a rememora fapte ale trecutului. Și trebuie spus că această proclamare a anului omagial al pastorației românilor din afara ţării nu este una întâmplătoare, ci are un solid fundament în istoria Bisericii Ortodoxe Române, pornind din vechime și până în zilele noastre. 

Acțiunea aceasta a izvorât din dragostea creș­tină față de frații noștri din afara României, la care ne referim prin termenul diasporă. Un exemplu concludent este acela că, încă din anul 2006, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei de la acea vreme, astăzi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a inițiat sărbătorirea unei zile a migranților români, stabilită ca prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi care avea să primească numele „Duminica Migranților Români”. Vom mai spune că, în anul 2009, acest exemplu de grijă și cinstire a românilor a fost extins la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române și marcată în calendar. În condițiile unui exod fără precedent în istorie al multora dintre frații noștri, această inițiativă a devenit o punte de comuniune spirituală între cei de acasă și cei plecați vremelnic sau definitiv prin mai toate țările lumii. Fără îndoială, Biserica are importanta misiune de a păstra unitatea vieții religioase a românilor și tradiția românească, de aceea putem spune, fără să greșim, că România se află în sufletele celor care o părăsesc. Pentru ei, România înseamnă satele, bisericile și cimitirele unde stau strămoșii lor. Este un fir invizibil venit din adâncul timpului ce-l leagă pe acela care pleacă la mare depărtare de glia lui și, de multe ori, în bisericile românești din străinătate găsește țara.

Semnificaţiile a două concepte

Credem că în această discuție despre românii plecaţi în străinătate se cuvine să facem și un scurt istoric al conceptelor de diasporă și de exil și să aruncăm o privire asupra contextului istoric care a determinat, în spațiul românesc, plecarea unei părți însemnate din populație. În primul rând, vom spune că noțiunile de diasporă și exil sunt diferite, chiar dacă uneori se întrepătrund. Sociologii explică faptul că diaspora este alcătuită din persoane care au plecat voluntar din țara lor din diverse motive și care se stabilesc în alte țări. Prin numărul mare de indivizi, această diasporă formează o veritabilă comunitate, dar care în timp se integrează în societatea unde s-a stabilit, apărând așa-numita aculturație, adică preluarea integrală sau parțială a unor elemente ale culturii și civilizației țării gazdă. Acest fapt nu este obligatoriu, ci voluntar.

Diaspora apare încă din Antichitate, iar cuvântul a desemnat inițial dispersarea forțată a unor mari grupuri etnice şi religioase, din motive care pot fi generate de factori politici sau de dezastre naturale. Prima mare diasporă din istorie este cea a evreilor, iar refe­rințe întâlnim inclusiv în textele biblice. De cealaltă parte, exilul este definit ca un fenomen cu durată temporară sau permanentă, generat de faptul că o persoană (poate fi şi un grup mai mare) ajun­ge la un moment dat la un puternic dezacord cu auto­ritățile, religios sau politic, iar persoana este nevoită să părăsească țara pentru a se feri de perse­cu­ții, pentru a-și salva viața. La fel de bine autoritățile pot decide forțarea plecării în exil a unei persoane ori grupuri incomode. Există și un exil biblic, primordial, al lui Adam și Eva, iar în Antichitate cel mai elocvent exil este cel al cetățenilor Romei, care erau pedepsiți de împărat. Primul mare exilat al Romei este Publius Ovidius Naso, care vine aici în Dobrogea și lasă prețioase mărturii istorice despre strămoșii noștri. În același timp, din versurile sale răzbate adesea melancolia după paradisul pierdut, Roma.

O altă precizare importantă este aceea legată de comunitățile de români din jurul granițelor țării noastre, care trăiesc în foste teritorii românești, străvechi vetre de locuire ale poporului nostru, dar pe care contextul istoric le-a plasat în afara granițelor României de azi și despre care, în ciuda faptului că nu îi putem încadra în categoria diasporei, putem afirma cu sigu­ranță că ei sunt frații noștri, fie că sunt românii din Basarabia, Bucovina ori din Peninsula Balcanică. Cu toții reprezintă comuni­tățile istorice românești. Trebuie spus că vicisitudinile istoriei i-au adus adeseori în pragul deznaționalizării și doar Biserica și credința ortodoxă au fost salvatoarele identității și conștiinței lor naționale.

Din Evul Mediu până în prezent

În lunga sa trecere prin istorie, atât de frumos numită miracol și enigmă, poporul român a cunoscut vreme îndelungată doar conceptul de exil. Mult mai târziu, la întrepătrunderea modernității cu contemporaneitatea și acum, în prezent, noțiunea de diasporă a devenit o realitate palpabilă.

În evul mediu românesc, termenii utilizați pentru a descrie starea de exil ori exilat erau aceia de pribegie, respectiv pribeag. Însă pribegia are aici înțelesuri diferite, în funcție de clasa socială. Pribegie înseamnă fuga populației în alte zone, de teama unei invazii militare, care, desigur, nu poate fi numită exil după criteriile de astăzi, ci doar strămutare temporară, însă, pentru omul care trăia o viață întreagă fără să-și părăsească vatra satului, această fugă avea dimensiunile și însemnătatea unui exil. Apoi, avem pribegia marii boierimi și a domnitorilor, care erau într-adevăr apropiate de condițiile a ceea ce numim astăzi exil. Este suficient să ne amintim că marii noștri domnitori Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Sfânt şi Mihai Viteazul au episoade ale biografiei lor în care au fost nevoiți să stea în pribegie. Tot în pribegie îl găsim pe Dimitrie Cantemir, apoi pe revoluționarii români de la 1848. Impresionantă este drama lui Bălcescu, care moare în exilul italian. Până și domnul primei uniri se stinge în exil, la Heidelberg, regele Carol al II-lea moare tot în exil, la Estoril, în Portugalia. Exilul românesc în secolul XX are o altă dimensiune, căci el e provocat de instaurarea comunismului și este un exil al oamenilor politici și, în egală măsură, al scriitorilor. Exilul se sfârșește cumva brusc, odată cu căderea comunismului.

În ceea ce privește istoria diasporei românești, aceasta se manifestă ca fenomen relativ târziu. Avem un prim episod la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului următor şi este mirajul american, prin care 150.000 de români, în special din Ardeal, au plecat în Statele Unite ale Americii. Avem apoi transformarea exilului post-1950 într-o veritabilă diasporă, dovada fiind faptul că, după 1989, majoritatea a ales să rămână în țările unde se stabilise, iar ultimul episod este cel pornit din primii ani de după Revoluția din 1989 și crescut în intensitate după aderarea României la Uniunea Europeană, în anul 2007. Acest ultim episod are proporții uriașe, estimările neoficiale vorbesc de 3-5 milioane de români aflați în diasporă.

Am conturat în rândurile de mai sus câteva repere ale istoriei exilului și diasporei românești și, privindu-le, înțelegem de ce este important pentru noi toți ca această legătură să nu fie pierdută, iar moștenirea și identitatea româneas­că a celor plecați, a celor din dias­poră, să fie păstrate cu sfințenie. În această ecuație credem că Biserica strămo­șească dovedește, ca întotdeauna, înțelegerea nevoilor acestui neam, fiind astăzi o punte sufletească și spirituală pentru românii plecaţi şi care poartă în adâncul sufletului lor România, Biserica și tradițiile strămoșești.