România din toată lumea

Zece milioane de români trăiesc peste graniță. Cifră oficială. Dar nimeni nu poate să spună câți dintre cei 20 de milioane înregistrați în țară la recensământul din 2011, adică acum un deceniu, sunt printre cele 10 milioane, adică au plecat între timp. Implicit, nu știm bine câți sunt între hotare. Conform listelor electorale, ar fi 18 milioane, dar în liste figurează doar vreo 750.000 de concetățeni în străinătate, așa că... Oricum, afară sunt peste jumătate din cei de aici. Zece milioane, adică mai mulți decât au 30 de țări europene în interiorul lor.

 În afara României trăiesc români în 63 de state din cele 193 membre ale ONU, deci o treime din țările lumii. Topul din 2010 era dominat de Italia, cu 1.290.000 de români, SUA - 1.100.000, ­Spania - 913.000. Urmează Israel, Germania, Ucraina, Canada, Franța... Aveam 15 conaționali în Lichtenstein, 10 în Namibia, 7 în Burkina Faso și 1 în Mongolia. Cu siguranță acum sunt mai mulți. De menționat că există țări - în primul rând SUA - în care proporția românilor aflați acolo la cel puțin a doua generație este de două treimi, doar o treime fiind născuți în patria de origine.

Conform unui raport din 2016 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), România avea a cincea cea mai mare diasporă din lume, fără a lua în calcul Republica Moldova. Cel puțin 17% din totalul populației născute în România trăia în țările membre OECD.

Lucru deloc neglijabil, românii de dincolo de frontiere sunt de departe cea mai mare sursă de investiții în țară, contribuind la PIB cu 2%. Numai în 2017 românii din străinătate au trimis acasă 3,792 miliarde de euro.

Mari generali, mari compozitori, mari artiști 

De ce au plecat cei care au plecat, în toate timpurile?

În primul rând, sunt cei care au plecat pentru un timp limitat: fie cu serviciul (diplomatic, comercial, cultural, servicii...), fie ca să câștige mai bine o perioadă, să strângă un ban și apoi să se întoarcă și să pornească aici o mică afacere ori măcar să trăiască mai bine. Dintre ei, unii au rămas, pentru că le-a mers suficient de bine acolo.

În al doilea rând, sunt cei care au fugit mâncând pământul, în orice fel și cu orice risc, în timpul celor 45 de ani de regim comunist. Au fost oameni care au traversat Dunărea pe un tub de oxigen ­folosit ca motor cu reacție... Unii au fost prinși, alții uciși, majoritatea au reușit însă să scape.

Acest exod disperat, ale cărui rațiuni nu e cazul să le mai amintim, s-a reluat, chiar dacă mai puțin dramatic, după primele deza­măgiri privind regimul post-decembrist, în special după 13-15 iunie 1990. Există și oameni care au plecat din acest motiv, și unii care se pregăteau să se întoarcă din străinătate, dar au renunțat.

Dacă e să ne-ntoarcem mai ­departe în timp, românii au ­emigrat - într-un număr semnificativ - de prin secolul al 19-lea, în special în America, cum era tendința vremurilor după descoperirea Lumii Noi. Ceea ce explică și pre­zența lor acolo la a treia sau a patra generație.

De pildă, după ce s-a remarcat ca revoluționar pașoptist în Ungaria, generalul George Pomuț a participat la războiul civil din America, fiind printre luptătorii care și-au vărsat sângele pentru păstrarea unității SUA, motiv pentru care în 1913 Congresul american a emis un decret prin care a dispus ca rămășițele sale pământești să fie aduse și înmormântate în Cimitirul Național din Arlington. Din cauza declan­șării Primului Război Mondial nu s-a mai întâmplat asta, dar generalul n-a fost uitat: în 1944, cetățenii americani de origine română au finanțat prin colectă ­publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal, iar acesta l-a botezat „General George Pomutz”; în 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi; iar în 14 august 2004 a fost dezvelită o statuie a generalului în fața Catedralei ortodoxe române „Sfânta Maria” din Cleveland.

Secolul 19 a însemnat și atrac­ția magnetică a tinerilor români, în special cei din marile familii boierești și cu înclinație spre cultură, către centrele culturale europene, în special Orașul Luminilor, Parisul. Sigur, printre ei s-au aflat și unii care o făceau doar din snobism, ceea ce l-a determinat pe Mihai Eminescu să scrie sarcastic: „Ai noștri tineri la Paris învață/ La gât cravatei cum se leagă nodul”, dar foarte mulți au învățat altceva acolo, de la curentele artistice la ideile pașoptiste.

Au urmat anii în care nu atât românii s-au bucurat de Occcident, cât Occidentul de valori excepționale precum muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuși sau fizicianul și inventatorul Henri Coandă, ca să nu mai vorbim despre saloanele muzical-artistice în care Martha Bibescu sau Elena Văcărescu atrăgeau toată floarea culturii pariziene.

Ambasadorii României 

Între timp, în țară, regimul comunist închisese granițele, se ieșea extrem de greu chiar și-n Est, iar Nicolae Ceaușescu a încercat să impună un târg prin care cei care voiau să plece să-și plătească școlarizarea.

Acest ultim aspect ridică o problemă aparent delicată până azi: așa-zisul „export de creiere” și de mână (ieftină) de lucru. Este oare normal ca statul, pe diferite căi - cea mai palpabilă fiind educația (aproape) gratuită - să investească în sute de mii de cetățeni care ulterior își valorifică „în alte țări, de soare pline” calitățile dezvoltate în țară?

Există cel puțin trei răspunsuri. Primul, cel evident și măsurabil, se află în cifrele de mai sus: nu numai că românii de peste hotare trimit acasă anual aproape 4 miliarde de euro, dar, din nefericire, s-a dovedit că, sub toate puterile politice, statul român nu a fost capabil să se organizeze în așa fel încât să obțină de la ei aceste 4 miliarde dacă ar fi rămas acasă.

Al doilea e mai greu cuantificabil, dar destul de palpabil: o mulțime de români au ajuns în Occident în poziții de decizie sau de influență de pe care au determinat perfectarea unor afaceri în beneficiul României.

Al treilea răspuns este cel dat cândva de academicianul Solomon Marcus: fiecare român care învață sau lucrează în străinătate, mai ales într-un domeniu de vârf, face un serviciu țării sale, lucrează pentru ea, contribuind la prestigiul ei. Sunt ambasadorii ei care nu lucrează în serviciul diplomatic.

Dar o duc oare bine oamenii aceștia? Răspunsul e destul de evident, căci nimeni nu-i împiedică să se întoarcă. Dar nici nu-i prea încurajează... Personal, am avut peste 100 de apropiați (foști colegi, prieteni, vecini) care au plecat, din anii 1970 până acum. Dintre ei, unul singur s-a întors, într-un context special. Iar restul nu sunt toți genii sclipitoare în domeniile lor; chiar și cei mai puțin dotați și-au găsit acolo o situație cu mult mai bună decât aveau aici.

Premii Nobel, primării europene, blockbustere

Cele zece milioane de compa­trioți trăitori pe alte meleaguri reprezintă o a doua Românie, la fel de a noastră ca și aceea dintre hotare. O Românie care face cinste României. Conaționali care, cel mai mult, se regăsesc, se adună și comunică în cadrul parohiilor ortodoxe, în jurul bisericilor co­mu­nităților românești, păstorite de ierarhi precum IPS Petru, Arhi­episcop al Chișinăului și ­Mi­tropolit al Basarabiei; IPS Iosif, Arhi­episcop și Mitropolit al ­Ar­hi­­episcopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale; IPS Serafim, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului; IPS Nicolae, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Statelor Unite ale Americii, cu episcopii și preoții din respectivele episcopii și parohii.

Cu asemenea oameni ne mândrim, așa cum ne mândrim și cu părintele Iosif Răzvan Bena, preot la Palaiseau, în Franța, fizician de top care este pe cale să împace legile fizicii cuantice cu cele ale relativității pe orizontul găurilor negre, ceea ce va însemna o revo­luție senzațională în știință.

Sau Basarab Nicolescu, creatorul conceptului de odderon, care a deschis un nou domeniu în fizica interacțiilor tari. Când LHC, marele accelerator de particule de lângă Geneva, îl va confirma experimental, sunt șanse serioase ca savantul român - în același timp un activ propovăduitor al relațiilor dintre religie și știință - să primească Premiul Nobel.

Sau Herta Muller, al doilea nostru Premiu Nobel, pentru literatură.

Sau Ramona Miletic, vicepri­mărița sectorului 11 din Viena.

Sau Aurel Truță, primarul din Páramo de Boedo din Spania, ­primul primar român din Spania, felicitat pentru asta de însuși ­Regele Felipe al VI-lea.

Sau Octavian Ursu, primarul din Görlitz, oraș de 56.000 de ­locuitori, considerat Hollywoodul Europei și în care, nota bene, nu există o comunitate importantă de români.

Sau celebrissimul pianist ­Radu Lupu.

Sau pictorul Adrian Ghenie, recordmanul prețului obținut pentru o lucrare, 6 milioane de euro.

Sau matematicianul Adrian Ocneanu, singurul om din lume care a reușit să construiască un cub în 4 dimensiuni, octacubul.

Sau Roxana Marcoci, curator senior al MoMa, Muzeul de Artă Modernă din New York.

Sau Mihai Nadin, absolvent de politehnică și filosofie, cu un doctorat în estetică, specialist în electrotehnică, informatică, estetică, semiotică, interacțiunea om-calculator, societatea postindustrială, teoria anticipației și istoria filmului, autorul monumentalului volum despre „Civilizația analfabetismului”.

Sau Andrei Alexandrescu, unul dintre cei mai avansați cercetători din lume în limbajele de programare C++ și D, în metaprogramare și inteligență artificială.

Sau Ciprian Foiaș (decedat anul trecut), recompensat cu ­Premiul Norbert Wiener pentru Matematici Aplicate.

Sau tenismana canadiană de origine română Bianca Andreescu, locul 9 mondial în clasamentul WTA.

Sau actorul Sebastian Stan, născut la Constanța, interpretul lui Bucky, cel mai bun prieten al lui Captain America în filmele Marvel, dintre care „Avengers: Endgame” a înregistrat istoricul record de 1,2 miliarde de dolari încasări în weekend-ul lansării în cinematografe și aproape 3 ­miliarde până azi.

Sau... sau... sau...

A fost odată ca și azi

Trecutul nu e cu nimic mai prejos. Medicul Ioan Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică. Mircea Eliade a elaborat cea mai completă Istorie a Religiilor. Emil Racoviță a fondat biospeologia. George Emil Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină. Nicolae Paulescu a descoperit insulina. Henri Coandă - efectul care îi poartă numele, esențial în construcția avioanelor cu reacție și nu numai. Ana Aslan a inventat Gerovital H3, brevetată în 30 de țări, și a fondat primul institut de geriatrie din lume. Sofia Ionescu a fost prima femeie neurochirurg. Constantin Brâncuși este recunoscut drept părintele sculpturii moderne. ­Traian Vuia a construit și testat primul avion din lume care s-a ridicat prin forța motorului (frații Wright folosind un soi de catapultă). George Enescu a fost un excepțional compozitor, pianist, violonist și dirijor. Dirijor de renume a fost și Sergiu Celibidache. Conrad Haas a inventat (la mijlocul anilor 1500!) racheta cu două etaje de ardere, racheta cu trei etaje, bateria de rachetă, „căsuța zburătoare”, prefigurând capsulele spațiale, și aripile delta. Petrache Poenaru a inventat stiloul. Victor Babeș a scris primul tratat de bacteriologie din lume. Aurel Vlaicu a lansat primul avion din lume cu fuselaj aerodinamic. Gheorghe Marinescu a pus la punct tratamentul paraliziei generale. Gogu Constantinescu a fondat noua știință a sonicității. Aurel Perșu a construit primul automobil aerodinamic și fără diferențial. Spiru Haret a demonstrat că axa mare a elipsei pe care se deplasează Pământul în jurul Soarelui este de o mărime variabilă, creând premisele de bază ale astrofizicii moderne, drept care un crater de pe Lună îi poartă numele. Ștefan Odobleja este părintele ciberneticii generalizate. Grigore Antipa a creat dioramele. Anghel Saligny a construit în premieră mondială silozuri din beton armat. Și lista e mult mai lungă.

E drept, o parte din aceștia au trăit doar în România, nu în diaspora, dar merită amintiți aici pentru că, alături de ceilalți, au dus faima țării peste tot în lume.

Un adevăr care nu trebuie uitat

Dar nu e vorba numai despre celebrități. Când a stabilit ca 2021 să fie „Anul omagial al pastorației românilor din afara României”, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a gândit la toți românii, din toată lumea.

Nu ocolim realitatea că unii dintre conaționalii noștri au comis prin cele străinătățuri isprăvi care nu le fac și nu ne fac cinste, dar la o numărătoare oricât de severă probabil nu sunt nici unul dintr-o mie. Covârșitoarea majoritate a românilor de peste gra­nițe sunt oameni de ispravă, care-și văd de treaba lor, în diferitele lor profesii, drept care s-au integrat fără probleme și sunt bine priviți. Câteva sute de români lucrează în sediul central al Microsoft din Redmond, unde există inclusiv două echipe de fotbal românești! Câteva zeci de compatrioți lucrează la NASA, alții la Facebook, Google sau Twitter, vreo sută la CERN (European Council for Nuclear Research), stăpânind uriașul accelerator de particule, un tunel de 27 de kilometri aflat la 100 de metri sub pământ, cea mai mare instalație construită vreodată de om, cu o energie totală de 13.000 miliarde de electronvolți (să fim cinstiți, nici nu putem să reprezentăm ce înseamnă asta!).

Românii sunt peste tot și nu se dau în lături de la nici o ocupație, pentru că nici o muncă nu e rușinoasă - doar refuzul de a munci... Avem stewarzi (nu doar pe avioane, ci și pe nave maritime), ospătari, bucătari, electricieni, constructori, patroni de localuri, actori, constructori, instalatori. O legendă - probabil adevărată - de dinainte de 1990 spunea că medicii români sunt considerați printre cei mai buni diagnosticieni din lume pentru că erau siliți să ia decizii în absența aparaturii necesare pentru investigații. Ceea ce nu înseamnă însă că nu s-au adaptat la tehnologia de vârf - din contră! Adrian Lobonțiu a devenit pionier al chirurgiei robotice în Europa, a realizat numeroase intervenții în premieră mondială, atât în străinătate, cât și în România, și i-au fost oferite numeroase distincții. Un om care a făcut operații prin satelit (ați citit bine!) și a declarat, cu simplitate: „Am ştiut că voi deveni medic. Pentru că iubesc oamenii. Bunicul meu, profesor şi director de şcoală, m-a susţinut foarte mult în a lua această decizie”. Din păcate, medicul s-a stins fulgerător, în 7 martie anul acesta, la doar 54 de ani.

Să-i mai adăugăm (măcar!) pe dr. Alin Știrban, director al Departamentului de Endocrinologie și Complicații Diabetice la Institutul pentru Cercetări Metabolice Profil din Neuss (Germania), prof. dr. Radu Ţuţuian, Universitatea din Berna, prof. Victor Velculescu, Johns Hopkins University, inventatorul testului care identifică amprenta genetică a tumorilor, Eugen Ionescu, Departamentul de Explorări Funcționale ORL de la Spitalul „Edouard Herriot” din Lyon...

Românii fac cinste României oriunde s-ar afla. Să nu uităm asta!