Românii din comuna Subcetate și Marea Unire

Pentru românii din Translivania, înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a însemnat momentul unei adevărate izbăviri. În Marele Război, Imperiul Austro-Ungar a supus populația românească la un adevărat supliciu. Sute și sute de mii de românii au murit pe fronturile imperiului sau au trăit „cu revolverul la tâmplă, permanent în umbra spânzurătorilor sau, în cele mai fericite cazuri, a închisorilor sau lagărelor de deportare”, după cum spune prof. dr. Gheorghe Constan­tin Nistoroiu. Numai din comuna Subcetate, județul Harghita, spre exem­plu, au murit 119 fii și au rămas invalizi de război 55.

Jertfa și suferințele românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Satu Mare și Maramureș din timpul primei conflagrații mondiale se adaugă, eroic, celor din Regat și încununează în egală măsură marea izbândă de la 1 Decembrie 1918. Dintr-o statistică apărută în 1922 la Sibiu, semnată de Teodor V. Păcățian, rezultă că din cei 2.979.614 de români din zonele menționate mai sus au participat ca soldați de front 449.796, iar pentru servicii auxiliare 34.578, și au murit pe câmpul de luptă 42.739 de persoane, iar alte 11.275 în închisori, prizonierat sau în spitale. Alte zeci de mii au rămas invalizi sau cu răni greu vindecabile. Lor se adaugă cele 38.630 de văduve și 79.226 de orfani.

Ca o turmă fără păstor

Declararea neutralității României, de la care transilvănenii așteptau „un semn de nădejde, cum așteaptă orbul o rază de lumină”, după cum spunea Octavian Tăslăuanu, soldat încorportat în armata imperială, a declanșat o adevărată dramă în rândul militarilor români de pe front. „Ne simțeam ca o turmă fără păstor, care în fiecare zi poate fi pornită pe câmpul de măcel. Toate planurile noastre s-au prăbușit, ca cetățile clădite de copii, ni s-a întunecat sufletul și ne-a sângerat inima. Carpații erau aproape și nu era greu să trecem frontiera. Ne-a ispitit gândul, dar niciunul nu ne-am putut decide să părăsim Ardealul, să lăsăm pe mâna străinilor atâția mii de români, punându-ne la adăpost doar scumpa noastră piele”, mai mărturisea Octavian Tăslăuanu.

Din localitatea Subcetate, județul Harghita, au fost mobilizați pentru război 580 de ostași, din care 119 au murit și 55 au rămas invalizi. Unii au căzut pe frontul italian, alții au pierit în spitalele din Austro-Ungaria, în lagărele din Moldova, răpiți de tifos sau ca prizonieri. În urma celor morți au rămas 146 de orfani și 63 de văduve. Mulți români din zonă au trecut însă munții în România pentru a se înscrie voluntari în război, precum Teodor Lascu și Iacob Blaga, după cum aflăm din revista „Viața la Subcetate”, editată de Primăria Subcetate, sub coordonarea cadrelor didactice de la Liceul „Miron Cristea” din localitate, care, spre lauda lor, consemnează și mărturiile unor supraviețuitori ai acestei teribile încercări.

Mărturia lui Vasile Dobrean

Vasile Dobrean a fost unul dintre cei care au mărturisit. El a plecat la Domnul în 1982, nu ­înainte de a povesti drama prin care au trecut românii din satul său în acei ani.

„Zile grele au fost pentru comunele românești, ca și pentru soldații români de pe fronturile imperiului, în anul 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei”, își amintește el. „În acele zile, oamenii de seamă din satele românești au fost arestați și transportați până în vestul Ungariei, iar alții, de frica arestării, s-au refugiat. Moldovenii i-au primit pe refugiați cu simpatie frățească, dându-le adăpost și împărțind cu ei toate necazurile momentului”, declara acesta. Părinții săi, împreună cu frații și surorile lui, au locuit ca refugiați în casa preotului Bârliba, din Vânători-Neamț.

Dificilă a fost însă întoarcerea acasă a refugiaților, mulți dintre ei copii, în ianuarie 1918, când, la granița de la Prisăcari, comandantul militar imperial i-a arestat și i-a purtat prin închisorile din Cluj, Brașov și Cetățuie, aproape dezbrăcați de haine. Alți refugiați au stat în apropierea graniței, la Grințieș, două săptămâni, unde, din cauza frigului și mizeriei, s-au îmbolnăvit și le-au murit copiii. Alte convoaie de refugiați care se întorceau în Transilvania, în februarie 1918, după armistițiu, au fost prădate de bagaje și animale, iar oamenii au fost duși în închisoarea de la Brașov.
Sfârșitul războiului l-a prins pe Vasile Dobrean la Fiberbrun, la granița dintre Austria și Italia. Când s-a întors acasă, împreună cu alți participanți la război, a cerut să facă parte din garda civilă din Subcetate, organizată de Iacob Pop. Din cauza acestei misiuni nu a putut merge la Marea Adunare de la Alba Iulia. După Unire, a participat, alături de alți camarazi români, în 1919, ca infanterist, la luptele din zona râului Tisa, primind pentru vitejia lui mai multe medalii, inclusiv Medalia „Victoria Marelui Război pentru civilizație 1916-1921”, din partea regelui Ferdinand.

După 50 de ani de la terminarea războiului, Vasile Dobrean a refăcut drumul parcurs de părinții și frații lui, cu căruța, până în Moldova, unde a legat trainice și frumoase prietenii cu cei care i-au salvat familia.

Refugiu, jale și plâns

Un alt român din Subcetate, Luca Gafton, trecut la Domnul în 1998, a lăsat la rându-i mărturie despre ceea ce s-a întâmplat cu consătenii lui în anii războiului cel mare. Unii dintre ei s-au refugiat în munți, alții în Moldova, unde s-au stabilit temporar la Țibucani, Războieni, Cristești, Hangu sau Piatra-Neamț. La plecarea spre Moldova, Luca Gafton a luat cu el clopotul bisericii din Padină, iar la revenirea acasă din refugiu l-a adus înapoi și l-a instalat în clopotniță. La întoarcere, românii și-au găsit gosdpodăriile jefuite.

Jalea celor rămași acasă dăinuie în versuri nemuritoare, precum cele scrise de Măriuța D. Roșca din Varviz: „Bade dragă, vremea trece,/ Vântul suflă trist și rece,/ Bade dragă, vremea vine,/ Tu mereu prin țări străine,/ Apa a secat pe vale,/Dragostea-i schimbată-n jale/ Și mă usc de supărare”. Sau precum cele scrise de deportații din Siberia, între 1914 şi 1920: „Depărtat de țărișoară,/ Nu mai tace plânsul meu./ Du-mă, Doamne, înc-odată/ Din pustiu îndepărtat/ La căsuța strămoșească/ La cei dragi ai mei din sat./ Rău,  maică, m-ai blestemat/ De mic, când eram băiat./ Nu m-ai închinat la lună/ Să trăiesc cu voie bună,/ Ci m-ai blestemat la nor/ Ca să umblu pe vapor,/ Mările să le străbat/ Pe la Oceanu-nghețat”.

Alții au păstrat cu sfințenie, precum Alexandru Petru Pop, fotografia satului Subcetate, din 1915, pe care tatăl său, Emanuel Pop, a purtat-o cu sine pe frontul de la Tirol. Drama, suferințele românilor transilvăneni, jertfele lor din Primul Război Mondial se adaugă așadar ca o ofrandă pe altarul Marii Uniri de la Alba Iulia, întărind dreptul lor național la unire, nu ca un cadou conjunctural, ci ca un dat istoric, firesc, ca o împlinire justă, luminoasă, a unui ideal, a unui popor unic, indiferent de ce parte a Carpaților trăiește.