Românii din diasporă și satul lăsat în urmă

Românii își părăsesc locul natal în căutarea unor oportunități de muncă, dar mulți îl iau cu ei în suflet. Alții, desigur, se înstrăinează cu totul de cele de acasă în sforțările de a se integra în cultura unei lumi străine. „Partea simpatică e că sunt oameni care trăiesc ca în România odată emigrați, iar atmosfera de la biserică este cea de acasă, din sat”, spune părintele Răzvan Andrei Ionescu, parohul bisericii ortodoxe române „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva” din Paris. Toți românii plecați în străinătate sunt „o categorie de aur a diasporei noastre, o mărturie a competențelor profesionale și, mai ales, a Ortodoxiei trăite concret într-un spațiu în care este foarte puțin cunoscută”, subliniază părintele.

Plecarea „cu tot satul în străinătate”, după cum se exprimă părintele Răzvan Andrei Ionescu, este fără îndoială un fenomen cu implicații nedorite la nivel micro, al familiei, dar mai ales macro, al întregii societăți. Mulți dintre cei plecați, însă, își iau satul cu ei în suflet și duc mai departe tradițiile strămoșești, fie și în mica lor comunitate, în paralel cu sforțările de a se integra în cultura unei lumi străine, „a unui mediu fără repere religioase, care te anesteziază treptat, pe nesimțite, te pierzi lăuntric”, cum descrie părintele Răzvan societatea franceză. Unii rezistă impulsionați de gândul reîntoarcerii, alții se lasă cuprinși și fascinați de civilizația Vestului și, prin urmare, își văd șederea definitivă, învățând să se simtă francezi.

Tradiții vs secularizare

Dacă în urmă cu 20 de ani era întrebat despre o eventuală plecare din România, părintele Răzvan Ionescu ar fi răspuns ferm: nu. „Nici gând de emigrare, dar Dumnezeu a binevoit altfel”, povestește el. Plecarea sa temporară în Franța la studii s-a permanentizat, căci primise chemarea la preoție și misiunea de a se ocupa duhovnicește de românii care trăiesc în această țară și, de ce nu, și de parizieni atrași de Ortodoxie. Îi păstorește de atâta vreme pe acești „dezră­dăcinați” de voie sau de nevoie, încât le cunoaște cel mai bine durerea provocată de distanța față de cei dragi, de dorul de cele de acasă, de obiceiurile unei vieți întru Ortodoxie. El este cel care vede transformarea lor în profunzimea sufletului și a gândirii.

„Cred că oamenii pleacă în general pentru că nădăjduiesc în alt fel de posibilități decât cele de acasă”, afirmă părintele. „Sunt destui români la Paris care se gândesc să se întoarcă ­cândva în țară, dar atenție!, copiii lor, nu prea. Copiii se simt mai curând francezi.” El spune că secularizarea se răsfrânge mai ușor asupra celor mici, întrucât se despart cumva de părinți prin adaptarea la un mod de viață diferit și, astfel, pierd treptat reperele părinților. Cunoaște câteva familii, nu foarte multe, care au revenit în România, în timp ce alții continuă să vină la Paris, printre ei și de la sat. Dar nu este deloc sigur că, dacă ar fi rămas, ar fi continuat viața și tradiția satului românesc. Oricum, „partea simpatică e că sunt oameni care trăiesc ca în România odată emigrați, iar atmosfera de la biserică e cea de acasă, din sat. Însă nu pretutindeni”, punctează părintele Ionescu.

Transmiterea credinței

Și în cazul emigrării, ca în multe alte aspecte sociale, funcțio­nează teoria echilibrului, potrivit căreia permanent acționează factori contradictorii. Altfel spus, dacă unii pleacă, alții vin. Situația devine problematică dacă pleacă cei mai buni, crede părintele: „Ar fi un dezastru pentru țară”. Nădăj­duiește însă că „tendința se va modera în urma presiunii care se naște, întrucât vin alții, străini de cultura și de mentalitatea noastră, să înlocuiască pe cei lipsă, respectiv se vacantează posturi care pun în pericol mersul societății, și atunci, chiar și în ceasul al doisprezecelea, se iau măsuri”. Exemplifică categorii profesionale, precum medici și profesori, tot mai interesate să rămână în țară, odată cu majorarea salariilor și o ușoară aliniere a acestora la cele occidentale.

Pe de altă parte, sunt sate în România care încearcă să se ridice la standarde europene și care se contrapun, astfel, tendinței de depopulare de care sunt amenințate multe zone rurale.

Aceste sate pot fi modele demne de urmat, dar „nu cred că stopează la nivel național migrația cu satul întreg în străinătate”, este de părere părintele Răzvan Adrian Ionescu. În opinia sa, oriunde se pune suflet se simte. Tradiția satului românesc e impregnată de simțire creștină, există o încifrare profundă, culturală, care are forță în transmiterea credinței. „Avem nevoie de ea. Dea Domnul minte românilor să își înțeleagă adevăratele valori!”

În privința românilor de la Paris, părintele consideră că aceștia sunt „o categorie de aur a diasporei noastre, o mărturie nu doar a competențelor profesionale, cât mai ales a Ortodoxiei trăite concret într-un spațiu în care aceasta din urmă este foarte puțin cunoscută de un mileniu încoace”. Vorbește, de fapt, despre o lucrare ortodoxă în Occident de o valoare inestimabilă. El însuși se află în această categorie de aur, având misiunea duhovnicească de a-i ajuta pe acești români să își păstreze credința ortodoxă. O misiune deloc ușoară într-un spațiu atât de secularizat, precum cel francez: „Trebuie un efort continuu, un ritm de viață jalonat de Liturghii. Aici e rostul parohiilor noastre, să producă atmosferă duhovnicească și oameni duhovnicești, oameni vii. Căutăm cât putem să transmitem, dar suntem mai curând jalnici. Un joc pe calculator sau simțirea trupului la adolescență sunt mai la îndemână și mai atrăgătoare decât simțirea Duhului. Desigur, lucrăm pe termen lung, ne străduim. Mila lui Dumnezeu”. Punctul nevralgic este tocmai transmiterea credinței copiilor, pentru că duhul secularizării este atât de nivelator, încât „nu avem nici o siguranță că cei mici vor mai fi credincioși la vârsta adultă, iar ca vizibilitate, peste câteva generații, nesiguranța crește”, adaugă părintele Ionescu.

Satul de astăzi

Întorcându-ne la rădăcină, la satul lăsat în urmă și la care mulți români speră să se întoarcă, apare întrebarea cum și-ar putea men­ține acesta reperul în valorile autentice la baza cărora se află credința ortodoxă, cea care îl învață pe român buna-cuviință, înțe­lep­ciu­nea, simplitatea, dragostea față de aproapele, frica de Dumnezeu. „Avem nevoie de noblețe lăuntrică în oameni, de educație, de cultură. Promiscuitatea educațională face ravagii și în sensul trăirii credinței. Aș insista pe educația în școală și în biserică. Trebuie dat un orizont de trăire, limpezită perspectiva, înțeles sensul vieții. Preotul să cultive pe oameni cu timp și fără timp. Cateheze, conferințe, ateliere, proiecte. Să fie un luminător în comunitate”, răspunde părintele Răzvan Ionescu.
Pentru că trăiește departe de țară, îi este greu să spună dacă mai este astăzi comuniunea o valoare pe care o transmite satul românesc. Știe că în zilele noastre și țăranul român este pe facebook: „Sătenii se știu mai bine de pe facebook. Este și asta o formă de comunicare, dar dacă alterează cu ceva întâlnirea om cu om, ne termină. Satul însemna proximitatea umană, și chiar și «gura satului» își avea rolul ei constrângător pentru cele ale răului”.

Mai întâi, ar trebui să vedem ce mai înțelegem azi prin satul românesc, crede părintele. Cine mai este țăranul român? Dacă acesta trăiește într-o societate unde valorile care impresionează vin de la televizor și nu are conștiința că adâncul de trăire e mai mare decât supermarketul de produse și reclame, îi este greu să supra­vi­e­țu­iască, pare perimat, spune el. „Dar dacă are conștiința că propune cel puțin un produs în concurență loială cu celelalte specifice lumii globalizate și postmoderne, «produsul» fiind viața cu specificul ei de țăran român, se poate lupta. Iar dacă cumva ajunge și la conștiința, mult mai înaltă, că viața duhovnicească poartă pe om la maximul de devenire întru umanitate, că este ingredientul vital necesar lumii pentru a moșteni viața veșnică și că satul românesc este prin excelență un vehicul al acestei culturi eshatologice, nu va fi ceva mai important în viața lui decât a-L mărturisi, prin identitatea sa de țăran, pe Hristos. Un astfel de sat populat cu mărturisitori devine un rai care nu poate fi șters de nici o secularizare”. Și poate că, atunci, românii vor da mai greu „raiul” de acasă pe Occidentul împlinirilor celor strict pământești.