Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Românii doresc viață națională, conservată de o mie de ani”

„Românii doresc viață națională, conservată de o mie de ani”

Un articol de: Pr. Acad. Dr. Mircea Păcurariu - 05 Mar, 2020

În calitate de comite suprem (prefect) al județului Caraș, Emanuil Gojdu a fost membru de drept în Casa Magnaților - Senatul din Pesta, unde a rostit câteva discursuri parlamentare care au avut un puternic răsunet în cercurile politice de atunci. Chiar de la începutul sesiunii parlamentare, i-a convocat de mai multe ori pe fruntaşii românilor la Pesta, spre a stabili împreună tactica de luptă. Una dintre aceste întruniri a avut loc în casa sa, în seara zilei de 7 mai 1861, când Gojdu îndemna deputații români la unire, pentru a milita împreună în vederea obținerii de drepturi pentru poporul român.

Un celebru discurs politic pe care l-a rostit în Casa Magnaților şi care a avut un larg ecou în cercurile româneşti a fost cel din 19 iunie 1861. Pentru a fi cât mai documentat, a cerut informații asupra doleanțelor românilor transilvăneni de la Mitropolitul Andrei Şaguna, de la George Barițiu şi de la Mitropolitul Alexandru Sterca-Şuluțiu de la Blaj. Şaguna, de pildă, i-a răspuns la 4 iunie 1861, sfătuindu-l să propună convocarea „unui congres național, care să formuleze modul şi chipul egalei îndreptățiri a nației şi limbii române”. În continuare, îi arăta că românii transilvăneni n-ar fi împotriva unirii cu Ungaria, dacă ei ar fi tratați în mod echitabil, dar „o unire prejudicioasă” pentru români nu se poate accepta. În sfârşit, Şaguna îl sfătuia să ceară să se acorde românilor „egalitatea, libertatea şi frățietatea individuală, civilă, națională şi confesională”. Cunoscând opiniile acestor trei lideri ai românilor transilvăneni, împreună cu vederile sale proprii, Gojdu a rostit discursul amintit, în care punea în lumină motivele pentru care românii nu puteau accepta unirea Transilvaniei cu Ungaria. El prezenta obiectivul luptelor naționale prin aceste cuvinte: „Românii doresc viață națională, conservată de o mie de ani printr-atâtea nenorociri, pe care voiesc a şi-o păstra, cultiva şi lăți şi în viitor, iar pe fiii săi, aplicându-i în toate ramurile guvernării, voieşte a-i pregăti pentru un viitor mare...”

Se înțelege că discursul lui Gojdu a nemulțumit cercurile conducătoare maghiare. În schimb, s-a bucurat de recunoştința, aprecierea şi felicitările românilor. Acest discurs constituie punctul culminant în cariera politică a lui Gojdu. De altfel, şi-a dat demisia din postul de comite suprem, încetând astfel şi mandatul său din Casa Magnaților.

Mai târziu, între anii 1865 şi 1868, Gojdu a făcut parte din Adunarea Deputaților (Dieta) din Pesta, ca ales al Cercului electoral Tinca din Bihor. În campania electorală a rostit aceste faimoase cuvinte: „Voi strigați să trăiască Gojdu! Eu răspund: Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va trăi pentru voi, pentru poporul român!”

A rostit şi în Adunarea Deputaților câteva cuvântări, dar nici una n-a produs efectul celei din 1861. Retras din viața politică militantă, în 1869 a fost numit septemvir (consilier la Curtea de Casație), funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită la 22 ianuarie (3 februarie) 1870.

Fundația Gojdu

Chiar dacă Emanuil Gojdu ar fi făcut numai atât pentru ai săi, numele lui ar fi rămas înscris între oamenii de seamă ai poporului român. Dar el n-a lucrat pentru poporul său numai în cursul vieții pământeşti, ci roadele iubirii sale față de popor s-au putut vedea mai ales după trecerea din această viață.

Am menționat în episoadele anterioare că, datorită numărului mare de procese câștigate şi având un spirit practic, Gojdu a ajuns curând la o stare materială dintre cele mai prospere. Neavând urmaşi nici de la soția a doua, aromânca Melania Dumcea, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1864 (moartă în 1911, ca văduva Nemeshegy), şi-a lăsat întreaga avere pe seama „acelei părți a națiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, în scopul creării unei fundații sub numele său.

Prin acest testament, Gojdu dispunea ca timp de 50 de ani să se capitalizeze 2/3 din veniturile fundației, iar din 1/3 să se acorde burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă, distinși prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare, cu averea lor proprie, să ducă la (în)deplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor”. După 50 de ani, urmau să se capitalizeze 3/5 din veniturile anuale, iar 2/5 să se împartă ca burse studenților de la universități, dar şi „tinerilor care voiesc a se califica pentru cariera artistică, preoțească şi învățătorească”. În a treia perioadă de 50 de ani, urmau să se capitalizeze 50% din venituri, iar din 50% să se ajute, după principiile de mai sus, mai mulți tineri studenți, însă atunci să se remunereze din venit şi „preoți şi învățători săraci, cu însuşiri eminente, familie numeroasă şi îmbătrâniți”. În sfârşit, după 150 de ani, să înceteze „capitalizarea” şi să se formeze un fond de rezervă din 1/10 a veniturilor anuale, iar restul „să se întrebuințeze pentru orice alte scopuri religionare ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană..., având în vedere prosperitatea şi înflorirea patriei, a Bisericii răsăritene ortodoxe şi a nației române”.

Cu administrarea fundației, Gojdu a încre­dințat un comitet, numit Reprezentanță, format din mitropolitul ortodox al Ardealului, ca preşedinte, şi din episcopii săi sufragani (până în 1918 cei de la Arad şi Caransebeş) şi din tot atâția membri mireni, plus alți trei membri mireni, cunoscuți ca buni români şi buni ortodocşi. Deci, ca şi în Statutul organic al lui Andrei Şaguna, s-a urmărit să fie 1/3 clerici şi 2/3 mireni. La alegerea membrilor mireni trebuia să-şi dea consimțământul şi soția sa, până va fi în viață, precum şi rudele sale după mamă, care vor purta numele de Poinar. De asemenea, din familia Poinar trebuia să fie cel puțin un membru în Reprezentanță, dacă îşi păstrau credința ortodoxă. Membrii Reprezentanței erau îndatorați, prin testament, să lucreze „fără vreo remunerare materială, simțindu-se remu­nerați prin conştiința că au ajutat şi ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei națiuni”. Testamentul a fost publicat în Telegraful Român, începând cu nr. 9 din 1870, precum și în Analele Fundației Gojdu, t. 1, pe anii 1870-1883 (Budapesta, 1886, pp. 1-9), și de către Ioan Lupaș, în volumul Emanuil Gojdu, 1802-1870. Originea și opera sa.

Reprezentanța se întrunea în două sesiuni pe an, fie la Sibiu, fie la Budapesta, în martie, când se aproba gestiunea pe anul precedent şi bugetul pe noul an, şi în august, când se acordau bursele. Din sânul Reprezentanței se alegea un comitet executiv format din trei membri, pe trei ani, care conducea în permanență afacerile fundației. (Va urma)

Citeşte mai multe despre:   Emanuil Gojdu