Rugăciune şi rucodelie la Mănăstirea Cernica

Pelerinii care intră în lavra de la Cernica văd, pe partea stângă, un magazin de produse agricole, lactate şi de brutărie, care mărturiseşte despre truda monahului din mănăstire, îmbinată din cele mai vechi timpuri cu rugăciunea. Mănăstirea a primit de la întemeietorul ei, Cernica Ştirbei, acum mai bine de trei secole, terenuri care să o ajute să se întreţină, iar monahii de astăzi trudesc pe acestea pentru traiul de zi cu zi, dar şi pentru ajutorarea celor nevoiaşi.

Rucodelia a făcut parte dintotdeauna din viaţa de zi cu zi a monahului, mai întâi a celui din Egiptul primelor secole creştine, unde monahii îmbinau rugăciunea cu lucrul mâinilor, pentru a-şi asigura hrana. Mai târziu, când monahismul a pătruns şi în alte regiuni, unde nu era nevoie doar de hrană, ci şi de lemne pentru foc sau de chilii mai călduroase, monahii au început să aibă activităţi mai diverse, dar esenţa a rămas aceeaşi: rugăciunea, adică lucrarea minţii, trebuie neapărat îmbinată cu ascultarea sau lucrarea mâinilor. În acest fel, monahul păstrează echilibrul, extrem de fragil, între două extreme periculoase: pe de o parte îndepărtarea de orice este lumesc, cu excepţia pustnicilor îmbunătăţiţi, care au primit binecuvântare pentru acest lucru, iar pe de altă parte uitarea celor duhovniceşti, prin practicarea exclusivă a lucrului mâinilor. Orice stareţ experimentat ştie cum să îmbine aceste două componente ale vieţii călugăreşti, pentru ca monahii pe care îi are în grijă să se folosească din plin, spre mântuirea lor, de vieţuirea chinovială spre care au tins cu atâta dor şi nesaţ.

Monahii Mănăstirii Cernica, având atâtea exemple de la înain­taşii lor, îndemnaţi şi de mijlocirea Sfinţilor Gheorghe şi Calinic, ale căror cinstite moaşte se află în biserica unde se roagă zilnic, împletesc şi astăzi rugăciunea cu rucodelia, în felul în care aceasta din urmă poate fi realizată având în vedere condiţiile vieţii moderne. Dacă la mănăstirile de maici ascultările ţin de lucrul artistic, aşa cum ar fi pictarea de icoane, ţeserea de covoare, broderia şi realizarea de veşminte preoţeşti, în mănăstirile de călugări se face de obicei agricultură şi zootehnie. Terenurile arabile din jurul Mănăstirii Cernica sunt folosite în acest scop de obştea mănăstirii, sub îndrumarea atentă a părintelui stareţ Maxim Bădoiu. Responsabil cu aceste lucrări este ieromonahul Ioachim Enea, care a avut amabilitatea de a ne conduce prin gospodăria mănăstirii, povestindu-ne cum se desfăşoară ziua de lucru pentru monahii care au ascultarea îngrijirii de partea agricolă şi zootehnică.

Ziua lungă de trudă în folosul comunităţii

Ziua începe foarte devreme, pen­tru că la ora şase dimineaţa va­cile trebuie scoase din adăpostul în care dorm noaptea şi duse la mulsul de dimineaţă. După muls, vacile sunt duse într-un spaţiu larg, unde pasc sau, dacă timpul nu e favorabil, li se dă fân, care a fost din vreme stocat lângă adăpostul lor. Laptele vacilor, care sunt în număr de 18, este folosit pentru mă­năstire, iar surplusul, crud sau sub formă de brânză sau smântână, se vinde la magazinul din incintă. Obştea creşte acum şi douăzeci şi cinci de porci, exclusiv pentru vânzare, deoarece viaţa mănăstirească nu permite mâncarea cărnii. Oile, în număr de 38, sunt folosite, de asemenea, pentru lapte, dar şi pentru lână. Mănăstirea mai are 500 de găini, dintre care 300 la baterii, ţinute doar pentru ouă, celelalte putând fi vândute pentru nevoile obştii.

Toate acestea au nevoie de hrană, încă de la primele ore ale dimineţii, fapt care le ţine mintea şi mâinile ocupate monahilor, iar după hrănirea animalelor aceştia au vreme să se ocupe de solarii, care adăpostesc de capriciile vremii roşii, castraveţi, ardei, vinete. Pentru vară, în câmp mai sunt plantate alte roşii, ardei, vinete, dar şi varza, foarte utilă, în formă de murături, mai ales în timpul posturilor Crăciunului şi Paştilor. Lucrările se fac şi cu ajutorul tehnologiei, iar unele deplasări şi cu ajutorul câtorva cai, înhămaţi la o căruţă frumos colorată. Sigur că lucrul zilnic începe şi se încheie cu rugăciune, fie în biserică, fie la chilie, iar la începutul muncii, cu binecuvântarea preotului. Masa de prânz se ia în trapeză, alături de toţi ceilalţi fraţi ai mănăstirii, aşijderea şi cina, pentru ca astfel să se sublinieze comuniunea monahilor, pe lângă cea din jurul potirului de Împărtăşanie.

Terenurile arabile ale mănăstirii sunt semănate cu grâu, din care apoi se coace pâine sau alte produse de panificaţie (prescuri, colaci, cornuri), folosite la biserică, dar şi vândute pelerinilor care caută produse ecologice şi făcute cu simţul răspunderii. Produsele realizate de monahii brutari au mare căutare, pentru că sunt gustoase şi consistente, ceea ce atrage foarte mult oamenii însetaţi după autentic, în lumea noastră care tinde să se umple din ce în ce mai mult de artificial.

Cumpărarea produselor de la o mănăstire, produse de monahi prin truda lor zilnică, nu înseamnă altceva decât un mic dar, întors pentru liniştea şi pacea pe care le găsim acolo, produsele putând fi duse acasă sau oferite şi altora care nu au avut ocazia să ajungă la faţa locului. Începând de la prescură sau lumânări, produsele care se vând în mănăstiri sunt tot atâtea daruri pe care le oferim şi le primim, într-un schimb binecuvântat de trudă, dragoste şi rugăciune, unii pentru alţii. Şi oare nu acesta este scopul mănăstirilor: să fie luminători pentru lume, prin toate darurile pe care le oferă celor care le trec pragul?