Rugăciunea adună în inimă lumina harului

Anul închinat importanţei rugăciunii în viaţa credincioşilor ne aduce în faţă pe cei care au învăţat rugăciunea şi au practicat-o desăvârşit, numărându-se astăzi printre sfinţii lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia a fost Sfântul ­Siluan Athonitul, cel care a lăsat o moştenire impresionantă printre ucenicii săi despre taina rugăciunii omului în lumea contemporană. Am luat legătura cu unul dintre ucenicii indirecţi ai Sfântului Siluan, părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Marea Britanie, pentru a afla mai multe despre învăţarea şi practicarea rugăciunii creştinului. Mulţumim maicii Fevronia pentru mijlocire şi traducerea textului din limba greacă.

Părinte Zaharia, cum poate creș­tinul să-și dea seama dacă știe să se roage?

Adevărata rugăciune vine atunci când participă toate puterile sufletului, chiar și trupul. De aceea, rugăciunea este oglinda vieții noastre, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul (Scara, Cuvântul XXVIII: 1). Și, desigur, cel care caută neîncetat a se uni tot mai desăvârșit cu Duhul lui Dumnezeu se stră­duiește ca simțirea pre­zenței lui Dumnezeu care i se sălășluiește în inimă prin rugăciune să fie tot mai puternică și mai curată. Nu poate omul să aibă o asemenea sfântă simțire fără să-și dea seama. Dimpotrivă, Sfântul Simeon Noul Teolog spune că așa cum femeia cu­noaște din miș­cările pruncului din pântecele ei că poartă o viață nouă într-însa, tot astfel lucrarea lui Dum­nezeu înlăuntrul omului atunci când se roagă este simțită nu numai de minte și de inimă, ci chiar și de trup (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice - Scrieri 1, Discursul etic 10).

Rugăciunea poate fi învă­țată sau se prinde din zbor, participând la slujbele cu rugăciune comună?

Potrivit Sfântului Sofronie, rugăciunea este „o nesfârșită ­înfăptuire” (Arhim. Sofronie, Despre rugăciune, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Accent Print, Suceava, 2019, p. 7). Cu alte cuvinte, rugăciunea devine o școală care îl învață pe om a osebi cele primite și bineplăcute Duhului lui Dumnezeu de cele necuvenite Lui. Bineînțeles, ne pot ajuta să învățăm a ne ruga și slujbele Bisericii, și cărțile duhovnicești, și legătura pe care o avem cu oameni duhovnicești. Însă cel mai mare dascăl în rugăciune este Însuși Dumnezeu, Care îl învață pe om cu Duhul Său despre ce și „cum să se roage” (Rom. 8, 26). O cale lesne de urmat în viața Bisericii este aceea de a cerceta rugăciunile slujbelor ei și de a ne însuși astfel duhul rugăciunii Bisericii. La fel se întâmplă și în viața laică, unde scriitorii studiază mai întâi morfologia și sintaxa limbii și apoi, după ce și le însușesc, își pot crea un stil propriu și pot deveni chiar originali. În același chip, în Biserică, odată ce credincioșii își însușesc limba lui Dumnezeu din rugăciunile ei și din Sfintele Scripturi, se pot ruga în deplină libertate în duhul rugăciunilor Bisericii.

Cum poate omul contemporan să aibă spor în rugăciune, cu toate problemele prin care trece în fiecare zi?

Pentru a spori în rugăciune, omul contemporan trebuie să caute să petreacă mereu în prezența lui Dumnezeu și să învețe să-și reverse inima înaintea lui Dumnezeu în rugăciune în orice împrejurări s-ar afla. Atunci el descoperă o taină duhovnicească: prin rugăciune poate aduna în inimă urmele harului lui Dumnezeu, iar când acest har ajunge la o oarecare plinătate, Îl află pe Dumnezeu ca sălăș­luitor în inima sa, devenind astfel templu al Dumnezeirii nefăcut de mâini omenești. Acesta este templul zidit de dreapta lui Dumnezeu în inimă, iar nu de înger sau de om. Însă tocmai aceasta este și menirea omului, aceea de a deveni templu al Dumnezeirii, iar rugăciunea este calea de a împlini această menire măreață. Rugăciunea începe în chip simplu și practic, însă calitatea ei se desăvârșește mereu și, după ce îl curăță pe om de toată alipirea minții de cele ale lumii acesteia, omul poate vorbi cu Dumnezeu față către Față. Aceasta este rugăciunea desă­vârșită care se cuvine sfinților și prin care ei devin adevărate chipuri și asemănări ale lui Hristos. 

Ce să facă omul care simte că rugăciunea este seacă și făcută oarecum automat? Cum poate ajunge să aibă o rugăciune fierbinte?

Așa cum am spus, potrivit cuvântului sfântului stareț, rugăciunea este o înfăptuire nesfârșită și o școală a lui Dumnezeu. În pedagogia rugăciunii, omul trebuie să pună mereu început bun și să-și înnoiască însuflarea. Când vede că slăbește, el știe că are nevoie de pocăință pentru a se apropia din nou de Dumnezeul Cel smerit și pentru a primi harul Lui, căci, după cum spune Sfânta Scriptură, „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Punând în fiecare zi început bun, omul primește de la Dumnezeu noi milostiviri, care, după cum spune prorocul, sunt „noi dimineața” (Plângeri 3, 22-23). Astfel, își reînnoiește râvna și însuflarea de a-I cânta lui Dumnezeu „cântare nouă” (Plângeri 3, 22-23), cântare de recu­noștință și de dragoste față de Dumnezeu. Nu mai poate avea odihnă pe pământ, „până ce nu va afla locaş Dumnezeului lui ­Iacob” (Cf. Ps. 131, 5). Atunci se împlinește cuvântul Scripturii, „sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” (Ps. 16, 15).

Poate oare fi îmbinată rugăciunea cu diferite practici la limita superstiției, dar care sunt explicate într-un mod evlavios (spre exemplu, în România cre­dincioșii obișnuiesc să treacă de trei ori pe sub o masă pe care este așezat Epitaful în Vinerea Mare)?

Rugăciunea nu este desă­vârșită de la început. La început, nu numai că oamenii pot folosi astfel de practici, ci își pot folosi chiar și imaginația într-o anumită măsură. Însă, cu cât crește pocăința omului, cu atât rugăciunea se curățește, iar mintea se unește cu inima. Atunci, având toate puterile sufletului unite întru una, cu ipostas întregit, el se întoarce la Dumnezeu cu toată ființa, iar rugăciunea i se apropie de măsura desăvârșită a poruncii lui Dumnezeu de a-L iubi cu toată inima și cu toată ființa noastră. Astfel, rugăciunea curată în duh de pocăință îl întregește pe om, îl vindecă și îl desăvârșește ca și chip al lui Dumnezeu, astfel încât poate vorbi cu El față către Față.

Participarea la slujbele ­care oferă un serviciu facil sau un folos imediat în înțelegerea creștinului (Taina Maslului, Parastasul, Sfeștania) îl pot aduce mai aproape de rugăciunea adevărată sau există riscul rămânerii într-o zonă gri a novicelui permanent?

Sfânta Liturghie și toate Sfintele Taine sunt menite a ne călăuzi la comuniunea harului lui Dumnezeu, adică la comuniunea darurilor tuturor sfinților. Însă pentru a pătrunde în această comuniune, Sfântul Apostol ne cere drept condiție necesară ca și noi să lucrăm darul nostru aparte, pentru a-l aduce la adunarea Bisericii și a-l depune în „banca ei de daruri”, care este comuniunea tuturor sfinților. În acest chip devenim și noi părtași la darurile tuturor mădularelor Bisericii, ale celor slăvite în Împărăția lui Dumnezeu și ale celor care încă slujesc pe pământ. Așa ne îmbogățim în Dumnezeu, primind harul mântuirii, căci, potrivit Sfântului Apostol Pavel, nu este cu putință a cuprinde „lărgimea, lungimea, înălțimea și adâncimea” iubirii lui Hristos, decât „împreună cu toți sfinții” (Efes. 3, 18-19). Aceasta este desăvârșirea chipului și a asemănării făpturii înțelegătoare a lui Dumnezeu.

Credeți că rugăciunea particulară, de acasă, în timpul săptămânii de lucru, poate înlocui slujbele de la biserică, dacă pentru acestea ar fi nevoie de un efort suplimentar, cum ar fi trezitul foarte devreme, înainte de serviciu, sau chiar privegherile de noapte?

Rugăciunea personală și în general nevoința fiecăruia de a se ruga în particular nu pot înlocui slujbele Bisericii, însă îl pot ajuta pe creștin să aducă o rugăciune mai bineplăcută înaintea lui Dumnezeu atunci când vine la slujbe și mai ales la Sfânta Liturghie.

Ca o regulă generală, observăm că folosul Liturghiei este proporțional cu pregătirea pe care o facem înainte acasă. Dacă îi dăm lui Dumnezeu tot ce avem mai bun, atunci vom primi cu siguranță un har mai mare de la Sfânta Liturghie. Iar dacă credinciosul îi dăruiește lui Dumnezeu toată ființa sa, atunci și Dumnezeu îi va da în schimb toată viața Sa. Atunci se va ­petrece cea mai mare minune pe care o cunoaște lumea zidită: schimbul vieții mărunte a omului cu viața nestricăcioasă și veșnică a Mântuitorului Dumnezeu.