Rugăciunea ca veșmânt pentru suflet

În episodul biblic al creației și al căderii omului, un eveniment enigmatic este redat de textul care consemnează realitatea că Dumnezeu a făcut haine de piele primilor oameni și i-a înveșmântat pe aceștia cu ele: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21).

Din înşiruirea de evenimente de la Facerea vedem că este un timp când Adam şi Eva erau goi, dar nu se ruşinau, intervine apoi păcatul neascultării, după care goliciunea lor este de nesuportat. Ei se ruşinează şi încearcă să se acopere cu frunze. Dumnezeu Însuşi le lucrează cu „mâna Sa” haine de piele pentru bărbat şi femeie. Dacă mergem la înţelesul imediat al textului, ele sunt un fel de acoperăminte sau veşminte rudimentare făcute din pielea unui animal. Cuvântul evreiesc kathoneth, care de­semnează hainele de piele, se referă la o haină lungă, asemenea unei tunici, care se întinde de la umeri până la genunchi. Şi în alte locuri este pomenită o astfel de haină. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă” (Facerea 37, 3); „Apoi a luat Rebecca haina cea mai frumoasă a lui Isav, fiul ei cel mai mare, care era la ea în casă, şi a îmbrăcat pe Iacov, fiul cel mai mic; iar cu pielea iezilor a înfăşurat braţele şi părţile goale ale gâtului lui” (Facerea 27, 15-16). În aceste două locuri din Vechiul Testament, kathoneth-ul de la Facerea cap. 3, hainele de piele făcute de Dumnezeu corespund cu haina pe care Rebecca a pus-o pe umerii lui Iacov sau cu haina pe care Iacov-Israel a dat-o lui Iosif.

Hainele de piele arată pierderea adevăratei vieţi şi, implicit, apariţia unui compromis în existenţa omului, sau o a doua natură, cu care omul este înzestrat pentru a supravieţui în lumea de după cădere. Această nouă realitate este rezultatul voinței omului: „De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Şi m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin şi cu haina de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâinea cu muncă; şi pământul a fost blestemat să-mi rodească spini şi pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi adu-mă în Rai” (Stihiră la slujba Vecerniei din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

În Noul Testament, tema îmbrăcămintei este legată de Hristos, și în mod special de Botezul catehumenilor. Apostolul Pavel le spune creștinilor Bisericii primare: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27).

În interpretarea Sfinţilor Părinţi, hainele de piele exprimă viaţa biologică a omului şi mortalitatea naturii alterate de după păcat. Teologul grec Panayotis Nellas oferă o fundamentare teologică a „hainelor de piele” în lucrarea sa „Omul, animal îndumnezeit”. El a arătat că hainele de piele sunt mortalitatea biologică (nekrotes), care a devenit a doua natură a omului de după cădere. Ideea că mortalitatea „înveşmântează” după cădere natura omului este exprimată şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune, citat de teologul grec, că Adam „şi-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte” (nekron dermates). Această nouă stare schimbă pentru omul căzut viaţa în supravieţuire, iar valoarea principală a vieţii lui nu mai este comuniunea, ci salvarea individuală. Misterul „hainelor de piele” nu poate fi înţeles fără Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a asumat „hainele de piele” ale naturii umane, adică mortalitatea şi stricăciunea omului căzut, dar le-a supus voii lui Dumnezeu. Voinţa naturală a omului a supus-o voinţei divine, şi „hainele de piele” devin mijlocul prin care omul este transformat. Folosindu-se de moarte, Hristos schimbă „hainele de piele” ale naturii sale umane într-o nouă realitate, harică.

Observăm că veșmântul haric primordial a fost dat omului în Eden, lucru consemnat în Facerea. Acesta pierde veșmântul harului, care este recuperat de Hristos, iar modalitatea prin care omul primește din nou acest veșmânt este Botezul, prin care ne îmbrăcăm în Hristos, adică încercăm să trăim viața lui Hristos.

Ideea că omul trebuie să poarte un veșmânt este deosebit de importantă. Ea ne arată că noi nu suntem, cum am zice, o existență complet autonomă, ci avem o existență împrumutată de la Cineva care trebuie să ne îmbrace așa cum o mamă face acest lucru cu un copil neajutorat.

Privitor la nevoia noastră de a primi un veșmânt exterior, Sfântul Cuvios Sofronie Saharov spune că rugăciunea, în special chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos, este un veșmânt pentru sufletul nostru. Când puterile fizice ale trupului pământesc slăbesc sau se apropie de anihilare, sufletul are nevoie de veșmântul rugăciunii mai mult. Această interpretare a rugăciunii ca un nou veșmânt pentru om nu am mai regăsit-o, de aceea cred că merită să fie menționată. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov spune: „În cele mai grele clipe ale descompunerii organismului nostru fizic, rugăciunea «Iisuse Hristoase» devine veșmânt pentru suflet; când activitatea creierului încetează și toate celelalte rugăciuni devin imposibile pentru memorie și pentru pronunțare, atunci lumina vederii lui Dumnezeu, izvorâtă din Numele lui Iisus, devine organică duhului nostru. După ce am văzut sfârșitul părinților noștri adormiți în rugăciune, nădejdea noastră rămâne puternic încredințată că pacea cerească, ce covârșește toată mintea, ne va îmbrățișa pentru vecie. «Iisuse, mântuiește-mă... Iisuse Hristoase, miluiește, mântuiește... Iisuse, mântuieș­te-mă... Iisuse, Dumnezeul meu»”.