Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Rugăciunea, calea inițiatică a actorului Petre Nicolae

Rugăciunea, calea inițiatică a actorului Petre Nicolae

Galerie foto (6) Galerie foto (6) An omagial
Un articol de: Dumitru Manolache - 13 Feb 2022

Între emblematica replică „Vreau piese brute! Vreau să muncesc! Nu pot să muncesc când nu este liniște-n mine!”, rostită în celebrul film al lui Dan Pița, „Pas în doi”, de către strungarul Ghiță, interpretat de actorul Petre Nicolae, și tulburătoarea confesiune recentă a acestuia, „Mulțumesc Domnului pentru faptul că acum reușesc permanent să mă rog”, se întinde drumul inițiatic, sinuos, gloduros, greu de străbătut în sine, „purtat” cu sine ca un adevărat război, al omului Petre Nicolae. Un creștin cu inima locuită de Hristos, pe Care Îl inspiră, Îl respiră și-L mărturisește continuu cu toată ființa sa.

Într-o zi de iarnă nehotărâtă, cu dulci, amăgitoare și ademenitoare mângâieri însorite, îndemnați de părintele paroh Bogdan Gheor­ghe Bogdănel, din satul Manolache, județul Ilfov, l-am cunoscut, în casa în care s-a retras, pe actorul Petre Nicolae. O întâlnire memorabilă, fiindcă aveam să descoperim în mărturisirile sale drumul unui nevoitor veritabil, „călugăr cu fustă scurtă”, cum îi spune părintele său duhovnic Ioanichie, de la Mănăstirea Frăsinei. Omul „care Îl caută permanent pe Dumnezeu-Ziditorul”, prin ­rugăciune continuă, luptându-se „cu puterile întunericului, cele cu felurite chipuri și cu celelalte asemenea”, precum „imaginile care au o formă exterioară, contururi, dimensiuni spațiale sau temporare, lumină și culoare, asemănătoare cu gândurile”. Anume „cu noțiuni, pentru ca, despuindu-se de orice imagine creată, să se roage lui Dumnezeu față către Față”, cum definește această cale Sfântul Siluan Athonitul.

Primenirea

Domnul Petre Nicolae are 66 de ani, din care 37 i-a trăit ca actor. Din 2016 s-a retras în satul Manolache, după ce părinții săi au plecat la Domnul. De loc este din Căldăraru, localitatea din apropiere. Domnia sa a rămas în conștiința iubitorilor de film și de teatru, care l-au urmărit în peste 30 de roluri memorabile interpretate în filme precum „Croaziera” lui Mircea Daneliuc, „Lișca” lui Ioan Cărmăzan, „Imposibila iubire” al lui Constantin Vaieni, „Pas în doi” și „Dreptate în lanțuri”, ale lui Dan Pița, ultimele două premiate. A mai lucrat cu regizori precum Cornel Diaconu în trei filme, Elisabeta Bostan în alte trei, după care a jucat într-un film în Spania, în altul în Franța, în trei în Republica Moldova, în două în Ungaria etc. Pentru rolurile din teatru a primit Premiul UNITER, un alt premiu la Festi­valul „Tânărul actor” de la Costi­nești și alte câteva, iar Uniunea Cineaștilor din România i-a acordat indemnizația de merit pentru întreaga activitate. Astăzi, Petre Nicolae este „călugăr alb”, cum îi mai defi­nește nevoirea părintele său duhovnic.

Primenirea actorului a început demult. „În perioada stagiaturii, într-o sâmbătă, vorbisem cu un prieten ca a doua zi să jucăm fotbal. Dar el mi-a spus că nu poate, pentru că trebuie să meargă la biserică. Călcasem și eu în biserica din Căldăraru când eram mic, dar nu înțelesesem nimic. Auzind aceasta, m-am hotărât să-l înso­țesc. Am ajuns la slujbă, eu rămânând undeva în spate, fără să înțeleg mare lucru din ceea ce se petrecea acolo. Numai că, la un moment dat, mi s-a întâmplat ­ceva: după ce am ieșit din sfântul lăcaș, m-am oprit! ­Intrase în mine o stare de fericire inexplicabilă, de parcă atinsesem cerul cu mâna. Trăiam un fel de zbor. Și nu știam ce se întâmplă. Al cui eram. Cui aparțineam. Deși durase câteva secunde, acesta era un prim semn, din multele care aveau să urmeze. Mă tot întrebam: Doamne, ce a fost asta? Dar, după trei-patru zile, uitasem totul. În 1997, însă, am pășit singur în biserică. Am luat Sfânta Scriptură și Psaltirea și am început să citesc. Și, în clipele acelea, s-a petrecut ceva uluitor: în mai puțin de un minut, eram așa de transpirat, încât mi se udase toată îmbrăcămintea. Timp de doi ani, în asemenea momente, ieșea apă din mine. Puteai să storci lucrurile cu care eram îmbrăcat. Atunci am început să înțeleg care este valoarea cuvântului. Și cum rezonează el. Pe de altă parte, mi-am dat seama de valoarea ­Sfintei Scripturi. Dar, mergând la niște preoți să cer sfatul, m-au ­îndepărtat, cre­zân­du-mă, poate, nebun. Sau, cine știe, gândind că actorii sunt mai ciudați! Tot în acel an, am leșinat de vreo două ori pe stradă, pur și simplu”, ne mărturisește domnul Nicolae.

Dezenergizarea

După inexplicabilele stări pe care le trăia, a luat drumul ­Mănăstirii Frăsinei, unde se afla părintele Valerian, cu care se cunoștea de pe vremea când monahul trăia „în lume” și era marele actor Dragoș Pâslaru.

„Drumul a fost foarte greu. Am ajuns acolo după vreo șase ore, pentru că leșinam în mașină. Mai târziu, aveam să înțeleg că mergeam spre purificare. Că această cale era una inițiatică și că nu mi se permitea să o parcurg ușor. Dacă aș fi ajuns lesne unde îmi propusesem, însemna că nu eram un pericol. Că necuratul mă lăsa să merg bine mersi, fiind convins că peste o vreme voi renunța la Biserică. Numai că în cazul meu lucrurile au fost mai complicate. Necuratului îi era teamă că dacă înțeleg ce se petrece acolo, nu aveam să mă mai întorc la viața de dinainte. Numai că exact așa avea să se întâmple. A fost însă o cale lungă. Un război greu de purtat. Acum sunt în regulă. Dar trăiesc aceeași stare de continuă purificare. În acest moment sunt «călugăr cu fustă scurtă», cum îmi spune părintele Ioanichie. Sau «călugăr alb». Și-mi duc viața asta, care este uluitoare, foarte frumoasă! Dar dacă ies un pic și scot nasul în lume, apare așa din senin unul care să mă înjure, să-mi adreseze vorbe urâte! Nu se poate spune că am scăpat de ispite”, ne mai relatează domnul Petre Nicolae.

În prezent merge la Cernica, dar îi ocolește pe călugări. „Acum doi ani când am ajuns prima dată acolo, a început unul să mă mustre, să-mi strige vorbe nepotrivite, fără motiv. Dar, în urmă cu două luni, mi-a ieșit în cale și a început să-mi sărute mâna! Și-a cerut iertare, dar nu știu pentru ce. Noi, oamenii, suntem și trăim niște stări paradoxale”, ne mai spune acesta.

L-am întrebat apoi ce este ­rugăciunea. „S-au scris tomuri întregi despre lucrul acesta, ne-a răspuns. Pentru mine, pe scurt, rugăciunea înseamnă dezenergizare. În momentul în care încep o rugăciune, pleacă din mine o energie negativă, pe care tot eu mi-o provoc, din cauza patimilor mele, și mă încarc, sigur, cu un alt fel de energie, una dumnezeiască, care mă întărește și-mi dă putere. În ceea ce privește rolurile pe care le-am jucat, în film, în teatru, nu eu le-am făcut! Duhul Sfânt le-a făcut. Lucrul acesta a fost verificat de mine. Ca actor, zici că te-ai concentrat, că ai muncit, că te-ai dat peste cap să-ți «iasă», dar nu este deloc așa. Pentru rolurile mari, grele, pe care nu știam cum să le interpretez, ceream totdeauna ajutor lui Dumnezeu rugându-L să mi le «rezolve». Și mă trezeam la repe­tiții cu revelații. Și mă întrebam de unde veneau, pentru că nu erau în studiul meu. Țopăiam de fericire, înțelegând că mă lumina Creatorul și că, practic, îmi construia rolul. Nu noi facem ceea ce facem, ci Duhul Sfânt lucrează pentru noi! Mai ales în situații dificile. Și sunt multe într-o viață. Poate că prin toate încercările pe care ni le dă Dumnezeu, El vrea să vadă dacă suntem smeriți. ­Dacă ne batem cu pumnul în piept și spunem «Ce talentat sunt, ce băiat deștept sunt, ce frumos sunt!», am pierdut bătălia! Și asta este foarte clar. Adică, pierdem întâlnirea cu Dumnezeu. Ce să facă El cu niște oameni mândri? Nu are nevoie de ei. ­După cum se știe, mândria este cel mai mare păcat”, ne mai spune domnul Nicolae.

Calea inimii

După aceea a mers constant 18 ani la Mănăstirea Frăsinei, unde rămânea câte trei zile pe săptămână, iar acasă, în paralel, patru ani la rând a frecventat Mănăstirea Antim din Bucu­rești. De prin 2008-2009 s-a rugat la Schitul Darvari, unde era prezent de luni dimineața până vineri la prânz. „Îmi amintesc faptul că i-am spus odată duhovnicului meu că într-un an am pierdut trei Sfinte Liturghii! Și mă mir din ce motive, pentru că eu fugeam de la teatru ca să pot prinde slujba. Problemele de familie nu mai contau. Pentru mine, Sfânta Liturghie a fost și continuă și astăzi să fie prima grijă. Acum, când stăm de vorbă, tocmai m-am întors de la Mănăstirea Cernica. Peste acest drum nu pot să trec. Privind în urmă, la ce roluri am construit, pentru care am primit vreo șase premii de interpretare, repet, îmi dau seama că nu eu sunt cel care le-a realizat. Poate că vi se pare ciudat, dar nu eu le-am făcut! Altcineva le-a făcut, punându-mi-le pe limbă. Uneori dădeam replici noi, care nu erau în scenariu, unele rămânând memorabile. Ei bine, astăzi sunt în Biserică și-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru calea pe care mi-a deschis-o în această viață. Dar și pentru cealaltă, care va veni. Drumul pe care merg acum nu se poate obține decât prin rugăciune. Prin rugăciune permanentă. Și mulțumesc Domnului pentru faptul că acum reușesc să mă rog continuu. Chiar și în aceste momente, rugăciunea «merge în mine». O simt. Dacă dispare, mă sperii. Înseamnă că a înlocuit-o altceva. Eu o am zi  și noapte. Și o mărturisesc cu smerenie, încredere și bucurie”.

Icoane și minuni

Înainte de a ne despărți, gazda ne-a invitat într-o cameră cu multe icoane. Cu fiecare dintre ele are o legătură specială. De pildă, cu cea a Sfântului Mina. „O rugăciune pe care am făcut-o către acest sfânt mi-a adus înapoi banii pe care cineva mi-i furase! Mărturisindu-i duhovnicului meu necazul, acesta mi-a spus să merg acasă și să mă rog la icoana Sfântului Mina, că o să primesc banii în curând. Am ajuns acasă, m-am așezat în genunchi și i-am spus sfântului care este problema mea. I-am citit acatistul și l-am rugat să mă ajute. Nici nu terminasem bine că mi-a venit în minte un număr de telefon al unei doamne avocat. Am ­sunat-o, i-am spus despre ce este vorba și am rugat-o să facă în așa fel, încât să-l determine pe insul respectiv, al cărui număr de telefon îl cunoș­team, să-mi înapoieze banii. Peste cinci minute, mă sună avocata și-mi spune că individul îmi dă banii vineri. I-am spus că nu voiam să mă întâlnesc cu el și o rugam pe dânsa să facă lucrul acesta. Dar cum trebuia să pledeze într-un proces, a trebuit să mă întâlnesc eu cu persoana respectivă, pe care o văzusem de vreo două ori în viață. Când m-a văzut, m-a privit într-un fel anume și mi-a zis: «Auzi, bă? Tu crezi că Ăla care Și-a bătut cuie în palmă te mai apără mult?» Individul, un tânăr de vreo 27 de ani, nu avea, cu siguranță, nici o treabă cu Biserica sau cu religia. Replica lui însă m-a înghețat. Nu am putut să scot nici un sunet.

O altă relație specială o am cu icoana Sfintei Teodora de la Sihla. Într-o vară, mă aflam pentru prima oară la peștera sfintei, la pelerinajul de Schimbarea la Față a Mântuitorului. Ajunsesem împreună cu un prieten. Din ce imbold nu știu, încercam să-l determin pe prietenul meu să ne întoarcem la Sihăstria, să participăm la Privegherea de acolo, văzând câtă lume se afla la slujba de la peșteră. Era aproape de miezul nopții. Prietenul meu nu prea voia să plecăm, dar în cele din urmă a acceptat. Pornim așadar cu mașina și, la inter­secția cu drumul ce duce la Mănăstirea Agapia, întâlnim în pădure o măicuță. Am oprit, a urcat în mașină, am schimbat câteva vorbe cu dânsa, despre care nu voi vorbi niciodată. Voia să ajungă la intersecția unor drumuri care duceau spre Sihăstria și spre Secu. Eu nu realizam ce se întâmpla, așa că am lăsat-o în locul în care ceruse. A doua zi, dimi­neața, ne-am întors la Sihla. Pe drum, am întâlnit două femei, care ne făceau cu mâna disperate să le luăm, pentru că se rătăciseră pe drumul forestier din pădure și le era teamă de sălbăciuni. Atunci am început să mă «trezesc»: cum de acelei măicuțe pe care o întâlnisem la miezul nopții nu îi era frică de nimic și acestora două, ziua, le era frică, deși drumul era circulat? Când s-a lăsat întunericul la mănăstire, deși stăteam retrași, vine un călugăr la mine și mă invită să merg cu el la magazie să mă servească cu ceva: niște struguri, o cafea. Eu, nedumerit, îl întreb de ce face asta, spunându-i să invite alți pelerini, care aveau cu sigu­ranță mai multă nevoie decât ­mine de acele bunătăți. Dar el îmi spune categoric că numai eu trebuia să-l urmez. Nici atunci nu mi-am dat seama ce se întâmpla. Abia acasă am început să înțeleg. Totul era lucrarea Sfintei Teodora. De ce să mă aleagă pe mine din sutele de pelerini de la peștera ei? Atunci am priceput că era vorba despre milostenie, despre ajutorarea aproapelui. Acesta era mesajul ei”, ne mai mărturisește domnul Petre Nicolae.

Fără să ne dumirim imediat ce se întâmplase și cu noi în minutele petrecute cu actorul, abia ajunși acasă am realizat că de fapt păși­sem câteva clipe alături de el pe calea sinuoasă, greu de străbătut, a sinelui în sine, cu sine. Și că, pentru câteva clipe, „intrase” și în noi o stare de fericire inexplicabilă, de parcă atinseserăm cerul cu mâna...